Țărâna de la rădăcina mărului

Distribuie articolul pe:

Deschid frigiderul și constat că am în el ouă, brânză, ceva legume și strâmb din nas. Iar n-am cumpărat carne, untul s-a terminat, mi-e lene să merg să cumpăr iaurt… Parcă mi-ar fi poftă de ceva bun, dar nu știu ce… Ăștia iar o să scumpească gazele și curentul. Nu mai termină și ăștia cu covidul o dată. Ploaia asta nu se mai termină… Să plouă și ei mai pe la țară. La oraș vrem soare.

Parcă n-aș fi același cu ăla care, la un moment dat, aduna banii cu magnetul și care mânca din pachetele trimise de soacră. Prea multe mofturi și pretenții. Repede mai dau să uit unele lucruri importante.

O altă poveste de la gura sobei

Pe la începutul secolului “ics-ics” (XX = douăzeci), într-o familie din Argeș, ca multe alte familii din Argeș sau oricare alta din vechiul Regat, nevasta și copiii (oricâți le dădea Bărbosu’) își făceau de treabă până li se întorcea capul casei de la “Răsboiu”.

Primul Război Mondial a însemnat pentru România (și așa săracă) ocupație germană, lipsuri de toate felurile, dar mai ales foamete.

Bărbații în putere erau înrolați și trimiși pe front, acasă, copiii și nevestele încercau să supraviețuiască fiecare cum putea. Copiii erau în zdrențe și mai înainte și lipsurile nu le dădeau pace, dar împreună făceau cumva față. Se descurcau ei cumva… așa cum s-a descurcat românul întotdeauna, indiferent de stăpân.

Prizonier

În cazul nostru, bărbatul casei a căzut la un moment dat prizonier la nemți. Era un tâmplar bun și căutat înainte de război. Cu brațele sale hrănea familia, dar când brațele astea au lipsit atâția ani…

S-a terminat războiul, dar a trecut multă vreme până ce fostul prizonier a fost eliberat și și-a croit drum către casă, muncind pe ici pe colo.

Mă mândresc că am străbătut pe jos Camino, dar străbunicul matern a venit perpedes apostolorum tocmai din Germania… și la el n-a fost vorba de o plimbare. Nu-și căuta sinele. Știa bine cine este și ce are de făcut. Și a făcut. A ajuns acasă și și-a reluat îndatoririle.

Foamete

Nimeni nu mai avea de niciunele, iar mâncarea devenise un lux. Dacă femeia avea de pus pe masă o fiertură de orice tot era bine. Măcar așa umplea cu ceva burțile chircite de foame ale copiilor.

Doar că uneori nu mai exista nimic în grădină sau cămară. Cam câte zile trebuie să stai cu burta goală până să începi să încerci să o umpli cu orice numai să-ți păcălești foamea pe care, după câteva zile de post negru, nici măcar apa n-o mai poate păcăli? Ce poate fi oriceul acela?

Mărul

Undeva în curte exista un măr, doar că vremea roadelor trecuse sau nu venise. Asta nu mai mai știu. Știu doar sigur că acel măr nu (mai) avea mere. Cu toate astea, foamea micuțului depășea orice ne putem noi (care n-am făcut foamea la propriu niciodată) imagina în materie de foame.

Micuțul argeșean, cel mai probabil zdrențăros și chinuit de foame, a descoperit că, dacă sufli praful de deasupra, țărâna de la trunchiul mărului este chiar gustoasă și chiar un pic sărată. Și frații lui au fost de aceeași părere.

În zilele noastre doar prin Africa mai întâlnești situații asemănătoare, dar ei nu au meri.

P.S. Închid frigiderul și realizez că, de fapt, nu îmi este cu adevărat foame.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *