Sanitarul (Povestiri la gura sobei)

Distribuie articolul pe:

Vara la țară mai e cum mai e. Abia îți bagi spiridușii de nepoți în casă de la joacă pe toate coclaurile, dar iarna, când e frig afară și ziua este prea scurtă, singura distracție este povestitul la gura sobei… asta până nu e program la Vocea Americii, pe care bunicul o ascultă în fiecare seară fără excepții.

De început cu povestitul din cele tinerețuri a început bunica, dar, după o vreme, izvorul de inspirație de povești scrise de alții sau inventate chiar de ea a început să sece. Și apoi ea mai avea de spălat, de pregătit mâncare… așa că, la un moment dat, le-a șoptit nepoților că și bunicul are tolba plină cu amintiri de tot felul.

Până aici i-a fost bunicului, care n-a mai scăpat niciodată de năzdrăvani, dar mai ales de împielițatul ăla de nepot care-i tot cerea să-i mai povestească cum a salvat-o pe bunica (“Dor de cealaltă cenușăreasă“) sau din timpul războiului… și bunicul avea ce povesti chiar din ambele războaie mondiale.

Căpitanul

Tănărul căpitan era ofițer de carieră și provenea dintr-o familie bună, înstărită și influentă. Un OM bun și drept pe care oamenii lui îl urmau de drag. Când a fost repartizat garnizoanei Cernavodă, a închiriat o casă și și-a mutat familia în ea. Nu era nimic nou pentru acele vremuri. Așa procedau mai toți ofițerii de carieră din totdeauna.

Familia acestuia se compunea dintr-o tânără soție și o fetiță mică… așa, cam cât un ghemotoc. Acolo, la Cernavodă, i-a găsit începutul celui de Al Doilea Rărzoi Mondial. Unitatea căpitanului asigura paza podului de peste Dunăre.

Podul atacat de Armata Roșie

În 1941, în decurs de câteva luni, atât podul cât și orașul Cernavodă a fost atacat de aviația sovietică și au rezultat pagube materiale, dar mai ales, pierderi de vieți omenești și mai mulți militari și civili au fost răniți. Pentru multe luni, medicii și sanitarii militari au avut de lucru din plin.

Fetița căpitanului

După ce trecuse ceva vreme de la bombardamentele sovietice, când lucrurile păreau să se mai fi liniștit, fetița căpitanului s-a îmbolnăvit și la oricâți medici a umblat cu ea niciunul nu i-a găsit leac. Bolea la pat și nu părea că va mai găsi drumul de întoarcere către lumea celor vii.

După luni de căutări și vegheri la căpătâiul fetiței, soția căpitanului a devenit o umbră, pentru care orice ezitare a unui medic constituie o speranță, atâta vreme cât nu rostește cuvintele pe care niciun părinte nu vrea să le audă niciodată când este vorba de copilul lui. Pe zi ce trece, căpitanul devine și el o vagă sosie (cu ochii adânciți în cap, față lividă și maxilar încleștat) a celui care fusese. Cu toate astea, comportamentul său față de trupă a rămas neschimbat.

Ultima speranță

De când îl avea în companie, căpitanul prinsese drag de un tânăr sanitar, țăran argeșean la origini, dobrogean prin adopție. Acesta făcea parte dintre militarii rezerviști concentrați la începutul războiului. Îl văzuse cum îngrijește de militari, cum nu s-a mișcat de la căpătâiul răniților de pe urma bombardamentelor din 1941.

Un tânăr harnic și priceput, cu înțelegere pentru cei care suferă, pentru care fiecare bolnav sau rănit devenea un război personal pe care-l ducea fără odihnă până când pacientul începea să se simtă bine. Când îi vedea râvna și priceperea, mereu îi spunea că ar fi trebuit să se facă medic, dar cine să-l fi ținut în școală pe tânărul care venise colonist în Dobrogea tocmai pentru că lipsurile îl trimiseseră departe de casă, pentru a fi împroprietărit cu niscaiva pământ?

O ultimă încercare

“Vă e rău dom’ căpitan?”

“Parcă eu mai știu cum îmi e… Bine n-are cum să-mi fie.”

“Să nu vă supărați dacă vă-ntreb care-i năcazul…”

“Fetița mea bolește de ceva vreme și nu-i dă nimeni de cap. Am umblat de am căutat-o peste tot. Nu mai știu încotro să mă îndrept… Știi că am mare încredere în tine. Nu pot să-ți ordon, dar tare m-ai ajuta dacă ai veni să ai tu grijă de ea.”

“Păi, știu și eu dom’ căpitan? Fetița e mică. Noi am făcut școala de felceri pentru adulți. Răniți am avut mai mult oameni în toată firea. Rănile lor au fost de glonț și de șrapnel. Ăștia mici nu-s ca noi și mi-ar fi milă, dar, dacă dumneavoastră ziceți așa, eu o să fac tot mi-o sta în putință.”

“Bine, băiete, atunci să-ți strângi lucrurile și de diseară te muți la mine. Fac eu formele aici.”

De veghe

Din ziua aceea, Sanitarul a fost mutat în casa căpitanului și nu s-a mai mișcat de acolo până nu și-a încheiat “misia”. Inutil să vă spun că aproape că nu s-a mișcat de la capul bolnavei și, când a făcut-o, rareori a fost pentru a mânca sau a dormi. A citit, a întrebat în stânga și-n dreapta medicul copilei sau pe cel al regimentului.

A respectat tratamentul, dar, mai ales, a îngrijit-o cu milă și dragoste, cu dor de copiii lui de acasă. Poate și cu gândul la primii lui trei născuți care au avut o moarte fulgerătoare și pe care, la acea vreme, nu i-a putut salva. Nu ne-a spus niciodată, dar nu cred că mai putea suporta să mai vadă un copil murind.

Tânărul, hotărât și vulcanic, și-a pus la lucru sensibilitatea și duioșia și de multă stăpânire de sine a avut nevoie pentru ca mâna care ține seringa să-i rămână nemișcată, atunci când acul străpungea pielea mai fină și mai subțire decât mătasea a ghemotocului aflat pe patul de suferință. A insistat cu ceaiuri sau diverse alte fierturi de plante, i-a făcut masaje, i-a pus ventuze, a făcut tot ce s-a priceput să facă și, după o vreme, fetița s-a însănătoșit.

Bucurie și lacrimi

Sanitarul (felcerul) n-a acceptat niciodată valul de laude care s-a revărsat asupra lui. Chiar și nepoților le-a spus că, cel mai probabil, tratamentul și-a făcut efectul. El doar i-a oferit fetiței grija, atenția și dragostea de care avea nevoie pentru a se lupta cu boala.

Când eram foarte mici, la un moment dat, a fost nevoie ca felcerul (sanitarul) despre care am vorbit, bunicul nostru, să ne facă penicilină. Nu s-a dat în lături și mâna i-a fost fermă, dar, de fiecare dată, bărbatul care a fost în război și care putea pune ursul jos cu forța brațelor, după ce termina de făcut injecția, ieșea pe prispă ca să plângă. Știu sigur pentru că l-am “prins” noi.

=== atât ===

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *