Evită negrul în Las Vegas

Distribuie articolul pe:

Dacă tot m-am apucat de depănat amintiri din State, hai să vă spun de ce cred eu că este mai bine să evitați să vă îmbrăcați complet în negru în Las Vegas… căci despre culoarea hainelor este vorba.

Cînd pleci de acasă pentru câteva săptămâni iei cu tine de toate. Am avut pentru călătoria peste Atlantic o valiză decentă, nu foarte mare, chiar dacă de obicei călătoresc cu un troler mic sau un rucsac. Acum aveam nevoie și de haine groase de iarnă și din celelalte de primăvară-vară.

În principiu erau mai toate colorate, cu excepția unei geci de iarnă închisă la culoare, un bluzon negru și una din perechile de pantaloni gen jeans. Bluzonul negru chiar fusese admirat de Ron pentru că mă arăta oarecum mai subțirel decât alte culori. Chiar și-a propus să-și cumpere unul asemănător. Așa că aveam toate motivele să fiu mândru de hainele mele negre.

Primesc priviri ciudate

Totul a funcționat până în las Vegas unde, într-o dimineață, prin voia întâplării, m-am echipat, fără să gândesc prea mult, cam ca orice bărbat, cu pantalonii negri și bluzonul de aceeași culoare (ambele noi, abia cumpărate la plecarea din România) și am coborât la micul dejun în Hotelul Golden Nugget de pe celebra Freemont Street… unde eram cazat.

Încă la ieșirea din lift am observat că se mai uită unii ciudat la mine, mai ales angajați ai hotelului sau cazinoului, dar n-am înțeles de ce. Americanii nu au deloc obișnuința de a se holba la alții. Am mâncat la unul din restaurantele hotelului, apoi m-am fâțâit un pic pe acolo la trecerea timpului. Aveam în plan să vizitez mai târziu Rick Harrison’s Gold & Silver Pawn Shop, din nu mai puțin celebra serie de televiziune Pawn Stars de pe History.

Am părăsit restaurantul și am primit, din nou, priviri ciudate, deși discrete, de pe la security, ospătari, câțiva turiști ca mine și chiar de la dealerul de black jack, unde aveam un voucher de 20$, primit pentru că mă cazasem în acest hotel cazino. Chiar m-a simțit obligat de împrejurări să-mi verific ținuta la una din oglinzile de prin zonă și n-am găsit nimic suspect (nicio pată, “prăvălia” era închisă…). Ce-or avea ăștia, Dumnezeu cu mila! Folosesc voucherul, câștig un pic peste 100$ la plezneală, pentru abia dacă știu toate regulile acestui joc și mă hotărăsc s-o iau către stabilimentul amintit mai devreme.

La pas prin Las Vegas

Verificasem traseul și eram la circa 15 minute de mers pe jos de Gold&Silver Pawn Sop și, cum mie îmi place să vizitez la pas, am lăsat mașina în parcare și am luat-o agale pe străzile Las Vegasului. Nu contenesc și acum să mă mir cum un oraș aflat în deșert, de ale cărui furtuni de nisip urma să am parte pe drumul de întoarcere, poate fi atât de curat. Nu doar clădirile sunt lipsite de praf, dar și străzile sunt perfect curate. Te poți așeza pe jos și când te ridici sigur n-ai ce scutura de pe turul pantalonilor.

Hălăduind ziua-n amiaza mare la propriu, străzile erau pustii, iar orașul lipsit complet de strălucirea culorilor noții, care izbucnesc din miliardele de lumini și luminițe în toate culorile posibile. Cumva, parcă alt oraș. Am trecut pe lângă clădiri administrative diverse, toate sticlă și oțel, dar impecabil de curate și la exterior… de te întrebi dacă nu cumva deșertul este doar un mit.

Un chefliu și 20$

Așteptam culoarea verde la un semafor pentru a traversa, deși nu trecea nicio mașină din nicio direcție (deci, se poate!). Numai gândul la ce amenzi au ăștia și aș fi stat în arșița aia uscată și jumătate de oră dacă era nevoie. Cu mine aștepta disciplinat, același verde la semafor, un petrecăreț foarte întârziat, care avea o conversație foarte haioasă. Conversația nu era cu Dumnezeu, deși pot bănui că și aceasta avusese loc ceva mai devreme prin fața cine știe căror păcănele pe care în Las Vegas le găsești literalmente oriunde… inclusiv unde nu te aștepți. Era clar că șueta fusese stropită cu alcool din plin. Acum omul încerca să se înțeleagă cu o bancnotă de 20$ pe care o tot flutura în mână.

Fără să-mi dau seama, am rămas cu privirea la faza cu pricina și abia îmi puteam reține un hohot de râs. Omul încerca, între două bălăngăniri, să ajungă la un consens cu bancnota cu pricina, cu privire la cea mai bună utilizare a acesteia: ceva băuturică în plus sau jocurile de noroc. N-am înțeles prea bine dilema omului pentru că la cazino, indiferent dacă mergi la mese sau la păcănele, la maximum 15 minute ești întrebat dacă vrei ceva de băut… și este gratis.

La un turneu de Texas Holdem de 45$ le-am băut ălora apă, cola și Corona de mai mult de atât și dacă o cumpăram din supermarket. Mă rog, tipul mă surprinde holbându-mă la el cu un zâmbet în colțul gurii așa că ratez concluzia conversației. Pe un ton ușor ațăgos, chefliul mă întrabă dacă vreau banii lui. Mă salvează culoarea verde a semaforului.

Doar un pas până la paranoia

Plecă fiecare pe drumul lui, dar mie începe să mi se instaleze în cap un pui de paranoia. Îmi amintesc de controlul suplimentar de pe aeroport, de ștampila mea greșită, de privirile piezișe din hotel și tot nu reușesc să pricep de ce mutra mea nu inspiră deloc încredere atât de multor americani.

Până ce procesul paranoid să se instaleze definitiv, pe niște străzi, ușor depărtate de zona turistică, de pe băncile de pe trotuar, încep să se trezească la viață și să-și strângă boccelele… oamenii străzii. Nu păreau jegoși deloc, nu era pic de mizerie în jurul lor, dar toți, absolut toți erau îmbrăcați în negru (culoare anti jeg?) din cap până-n picioare… ca și mine.

Cu un nou mister rezolvat, scăpat de paranoia, mă întorc la hotel și schimb bluza neagră cu alta de o culoare mai puțin dubioasă, dar las pantalonii negri pe mine ca să văd dacă și ăștia sunt o problemă. Se pare că nu. N-am mai atras niciun fel de priviri și am mers liniștit să întâlnesc vedetele de pe History Chanel.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *