Dor de cealaltă Cenușăreasă

Distribuie articolul pe:

Stau și mă gândesc dacă, acordând mai mult timp și importanță articolelor de opinie, uneori militante, pamflete ș.a.m.d., nu cumva pierd tot mai mult din imaginea și simțirea a ceea ce contează cu adevărat. Cu siguranță că au și ele rolul și locul lor, dar imi este tot mai clar că asta nu este de ajuns.

Citesc acum ceva care, printre altele, este despre cauză și efect și realizez brusc, pe la jumătatea volumului, că, preocupat de teme de genul justiție-injustiție, pandemie-pandalie și altele asemenea, mă depărtez direct proporțional de tot ce contează, are sens și chiar relevanță inclusiv pentru vremurile pe care le trăim. M-am hotărât să încep să depăn amintiri proprii sau auzite în familie. Măcar un pic și tot mă vor ajuta pe mine și, cu siguranșă, și pe alții în procesul de meditație. Cu privire la ce? La orice.

Mă depărtez, ne depărtăm… Ne depărtăm și uităm cine suntem și din cine suntem, ce s-a făcut și cum s-a făcut pentru a se ajunge până în puctul în care, la un moment dat, am crezut că am ieșit la liman, pentru a constata, după încă niște decade, că începem iar să ne depărtăm de el.

Istoria se poate repeta la infinit pentru că timpul are destulă vreme să aștepte, iar timpul vieților noastre, deși ni se par din ce în ce mai importante în raport cu orice altceva, abia dacă se poate zări prin oceanul de timpuri ale atâtor miliarde de vieți care au fost, sunt sau vor veni încă multă vreme după ce noi nu vom mai fi făcut umbră pâmântului.

Cele două cenușărese

În timp ce pe Cenușăreasa dintâi, cea arhicunoscută, despre care s-a scris ori s-au făcut filme, o știe toată lumea, pe cealaltă cenușăreasă o știu, de obicei, doar apropiații. Cealaltă cenușăreasă a trăit și ea până la adânci bătrâneți, alături de prințul ei, cel ales de ea, așa cum a putut sau s-a priceput alături de 7 pitici. Da, tot șapte. Ce să-i faci, doar 7 este o cifră pe cât de specială, pe atât de adevărată și în această scurtă povestioară.

Cealaltă cenușăreasă, a mea, cea pe care o știu eu, era tot dintr-o familie înstărită și tot rămasă fără mamă de mică. A crescut alături de tatăl ei, care, la fel ca în poveste s-a recăsătorit cu o femeie, care mai avea două fete. Până aici povestea este identică și include și răutatea mașterei și a celor două fete ale sale.

Cenușăreasa mea a rămas în familie oriunde aceasta a ales să se mute. A ajuns până la Durostor (acum în Bulgaria), acolo unde tatăl ei, notar, a ajuns, cel mai probabil, cu serviciul. Acolo, nici nu mai contează în ce împrejurări, tatăl ei a decis “s-o dea după”, adică s-o mărite, împotriva voinței ei, nu cu șapte pitici, dar cu-n “prinț” pe cât de înstărit, pe atât de bătrân în comparație cu ea, încă minoră.

Celălalt prinț…

Aici intră-n scenă celălalt prinț, cel adevărat, bunicul meu, pe cât de tânăr… pe atât de sărac, în comparație cu alesul familiei. Și când zic că a intrat în scenă, apoi să știți că el a venit călare pe un cal… așa, ca-n poveste. Nu mai știu dacă era alb calul cu pricina. Această informație s-a pierdut deja în negura istoriei veacului care tocmai a trecut.

Așadar, Prințul cel fără ghilimele vine val vârtej, călare și cu “jăndarii” după el și reușește să-și salveze prințesa înainte ca ceva ireparabil să se întâmple. Acum, că scriu despre asta, parcă le văd privirele ca atunci când unul dintre ei ne tot repovestea istorioara asta de viață “la cererea ascultătorilor”, nepoții care ne petreceam vacanțele în căsuța lor de la marginea unui sat din Dobrogea, aflat pe malul unei bălți, ascuns parcă printre niște dealuri.

Să nu vă fie cu supărare că am acordt ceva spațiu în text și Prințului, mai mult decât în poveștea cenușăresei sau alte asemenea, deși, în zilele noastre, povestea nu mai pare atât de importanță. Dezbaterea consimțământului, prezumat ca nesolicitat și, deci, neacordat pare să fi acaparat atenția. Prezumția de nevinovăție tinde să piară din toate ungherele globului, poveștile tind să fie șterse, poate chiar arse în piețe publice…

Nu doar ca să evit asemenea dezbateri, dar, mai ales, pentru a respecta adevărul istoric, precizez că tot ce s-a întâmplat aici a fost cu acordul liber consimțit al protagoniștilor și nimic nu s-a făcut altfel.

Cei șapte pitici

Țăranul-prinț, și-a luat drăguța și au plecat împreună (măcar la început de mână, pînă să se suie pe cal) pentru a-și întemeia familia și casa pe care și-au dorit-o împreună. Mai corect ar fi spus că Prințesa la ananghie și-a urmat alesul inimii și i-a umplut bătătura de copii/pitici, bunăstare și armonie. Dar asta nu e tot.

Cei șapte pitici au existat și în această poveste. Astăzi mai sunt doar șase. De fapt, au fost zece în total, dar primii trei s-au dus “dincolo” înainte ca următorii șapte să fi văzut lumina zilei.

Doi tineri, el țăran cu 4 clase (mare chestie la acea vreme), ea (6 clase, putea preda ca învățător), fiică de notar, care a lăsat tot și și-a luat soarta-n mâini, au trecut peste toate lipsurile și peste pierderea primilor trei copii și au mai zămislit încă șapte, pe care, muncind pe brânci, i-au hrănit, i-au îmbrăcat și i-au dat și susținut în școli până la nivelul la care a vrut și a putut fiecare… cu tot cu taxele de internat aferente (începând cu clasa a cincea).

Cele două perechi de mâini și cele câteva mii de metri pătrați din jurul casei, după ce colectivizarea le-a luat terenul agricol pe care-l dețineau, au hrănit, îmbrăcat și ținut în școală 7 (ȘAPTE) pitici. Așa-i că sună oarecum SF?

Urmările Primului Război

Parcă-l aud pe tataia cum se căinează că a rămas fără făină în hambar și că-i musai să meargă imediat la moară. De fapt, hambarul era abia la jumătate, dar amintirea foamei îndurate de el și frații lui în primul război mondial, cu tatăl prizonier la nemți, îl punea în mișcare imediat. Copiilor lui nu le-a fost niciodată foame, ba, de multe ori, au mai hrănit și pe alții de prin vecini, mai puțin norocoși (la copii mă refer).

Cenușăreasa lui avea cele mai bogate curți de legume, păsări, animale din tot satul și din împrejurimi. Chiar și pe vremea comuniștilor. Plantaseră în gospodărie cam orice pom fructifer pretabil zonei, iar via conținea struguri de masă de toate soiurile pentru ca ai lor pitici să nu râvnească niciodată la alții. De toate astea am beneficiat din plin și noi, nepoții.

Parc-o aud zicândui bunicului, cu un zâmbet timid: “Avem destul. E timp să mergi la moară. Când o fi să mori, de foame ai să mori.” Doar moara le lipsea din curte, în rest, nu aveau nevoie și nu cumpărau nimic.

Fericiți până la adânci bătrâneți

Au trăit ei fericiți până la adânci bătrâneți? Asta n-aș putea să spun și nici n-am îndrăznit să-i întreb. Nu cred că mi-a dat atunci prin minte, mult prea preocupat să copilăresc. Nu știu dacă atunci sau acum, rememorând acele clipe, am observat în ochii lor umezi mândrie, hotărâre, nostalgie, împlinire, tristețe, bucurie sau urmă de regrete. Mai degrabă toate astea și încă multe altele în plus, pe care le-am uitat sau pe care, dintr-o scăpare, nu le-am enumerat.

Din păcate, deși atunci le sorbeam fiecare vorbă și îi provocam (mai ales iarna, la gura sobei, când era ziua mai scurtă și vreme de odihnă mai multă) să tot povestească și să repovestească tot felul, orice fel de întâmplări, născut prea de curând în comparație cu ei, n-am avut mereu vorbele sau întrebările potrivite și, cu atât mai puțin, filtrul propriei experiențe pentru a le putea genera.

Când va veni vremea să plec la ei sper să nu uit să-i întreb sau poate că toate acestea nu vor mai avea nicio importanță, ele fiind relevante doar aici, în vremelnica noastră existență terestră.

În loc de încheiere

Scriu aceste rânduri chiar în loc de încheiere, pentru că multe ar mai fi de povestit și poate le voi povesti altădată. Ar mai fi de povestit despre un război mondial, despre cel de al doilea, despre traiul alături de turci sau bulgari, despre un copil orfan, despre o familie de două ori refugiată din Basarabia, despre izbândă și deznădejde, care poate (măcar unele dintre ele) s-au ițit deja un pic printre aceste rânduri.

Cealaltă Cenușăreasă, bunica mea, mamaia mea a fost cea mai frumoasă bunică, mamaie din lume. Sunt convins că la fel a fost și bunica ta. Bunicii mei au fost cei mai buni și mai frunoși și mai iubitori bunici din lume… exact ca ai celor mai mulți dintre voi.

Astăzi, de DOR, am scos la lumină doar un crâmpei dintr-o lungă și aproape mistică poveste. Aud că exact astăzi ar fi o zi (inter)națională a dorului – acest cuvânt intraductibil, care există doar în limba română… ca și DOINĂ. Al treilea cuvânt care ne reprezintă tradiţiile în patrimoniul cultural UNESCO este COLIND, acesta fiind totuși traductibil. În engleză, colind se traduce Carol, care poate fi și nume de femeie. La noi, singurul cuvânt, dintre cele trei, care poate fi și nume de femeie, Doina, se încăpățânează și el să rămână le fel de intraductibil precum Doru’, care poate fi nume de bărbat… cu Dora ca variantă feminină.

P.S. Am ezitat între a pune această fotografie (Fata cu basma roșie a lui Grigorescu) sau o fotografie cu bunica mea, dar mi-am amintit că nu prea-i plăcea să fie vedetă. Și mi-am mai amintit cum a zis o dată că-i pare rău că nimerește la poză doar cu hainele de la munca din grădină și nu este niciodată gătită. Decizia cu privire la alegere a devenit foarte clară.

1 thought on “Dor de cealaltă Cenușăreasă

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *