Băiețelul cu șireturi fosforescente

Distribuie articolul pe:

Astăzi mi-am amintit o întâmplare, care încă mă apasă, pe care nu vreau s-o uit și peste care nu pot să trec nicicum. Am s-o povestesc fără niciun fel de comentarii. O veni și vremea comentariilor, dar astăzi am să reflectez doar la întâmplare și vă invit s-o faceți și voi când timpul v-o va permite.

Ziua în care mi-am adus aminte cum se plânge

Într-o zi cu soare mi-am scos din frigider trei ouă, unt, brânză și mărunțeam o ceapă pe care s-o arunc în tigaie lângă cele pomenite mai înainte. Omleta asta trebuia să-mi țină bine de foame în ziua de muncă ce urma. Sare n-ar mai fi trebuit să pun pentru că lacrimile mi se-nnodau în barbă și destule s-or fi amestecat în bucătăreala mea. Lacrimile nu erau de la ceapă. Nu-mi dau (aproape) niciodată lacrimile când tai ceapă.

Cu o zi înainte îmi priveam de la fereastră nevasta cum se ocupa afară de niște flori. Trăim la oraș, la bloc și florile din fereastră sau din fața blocului sunt singurele care ne mai păstrează în contact cu pământul. Ea se pricepe la flori, pământ, mânuit sape, greble și alte asemenea. Eu nu.

Băiețelul trecea hotărât

Așadar, cum priveam eu de la fereastră, un copil de 10-11 ani trece ducând sub braț o epavă a unei (cândva) mese de călcat și o pereche de încălțări albastre atârna de aceasta. Se oprește în dreptul soției și are loc o discuție pe care eu nu o pot auzi. Copilul este extrem de expresiv. Cum spuneam, nu aud nimic, dar până la mine răzbat blândețea, bunătatea, dar și fermitatea din privirea și gesturile sale. Dinspre el vine doar un soi de căldură sufletească pe care n-am cum s-o descriu în cuvinte.

Au făcut-o alții, în împrejurări asemănătoare, mult mai bine decât o pot face eu. Eu acum trebuie să scriu cât mai repede până nu uit. Nevasta se înroșește toată, ochii îi inoată, face un gest ca și cum ar spune “stai un pic aici, așteaptă” și o zbughește în casă. Începe să adune chestii de prin frigider, face o pungă de mâncare și iese cu ea la băiețel.

Copilul o privește cu ochii mari a mirare și cu teamă. Își strânge mai bine sub braț epava și-și adună încălțările scăpate pe jos. Când îi întinde plasa, prima lui mișcare e de a se retrage un pic cu frică. Înțelege ce se întâmplă și primește sacoșa. Nevasta bagă mâna în buzunar și-i întinde niște bani. Este atât de emoționată încât nu-și dă seama că are gesturile un pic bruște și copilul dă să se ferească din nou. Apoi, acesta iar înțelege gestul și acceptă bănuții, dar se vede clar pe fața lui că nu pricepe nimic.

A mea îl mângâie ușor pe umăr, iar eu tot nu aud niciun cuvânt din dialogul dintre ei. Copilul vorbește sau îi răspunde la întrebări. Aceeași căldură răzbate până la mine dincolo de hainele lui ponosite, poate murdare. Habar n-am. Când discuția se încheie cumva, băiețelul își stânge mai bine sub braț bunurile și-și continuă drumul cu pas la fel de ferm ca cel care l-a adus până aici.

Nevasta se întoarce la florile ei, dar e roșie ca racul și ochii îi înoată în lacrimi. E clar că habar n-are de ce să se apuce mai întâi și că nu de asta are nevoie acum. Îi fac semn să intre în casă. Se așează pe un scaun și lacrimile-i țâșnesc șiroaie. Eu mă țin bine, dar nu știu pentru câtă vreme. Mă rog, atunci nu știam. Acum știu. Până în dimineața următoare.

Dialogul

Printre lacrimi începe să povestească. Băiețelul cu epava unei mese de călcat și niște pantofi sport albaștri, cu șireturi fosforescente, trecea hotărât când a văzut-o la flori și a întrebat-o dacă nu cumva are ceva de muncă pentru el.

“Doamnă, dacă sap toată grădina îmi dați 20 de lei? Sau să muncesc ceva. Orice aveți nevoie.” Așa a debutat dialogul dintre ei.

“Micuțule, ce-i cu tine pe aici?”

“Eram în autobuz și am văzut chestia asta (masa de călcat avea suprafața de călcat dintr-un plastic argintiu) și am crezut că e un fier, dar e mai mult plastic. Asta e acum. O duc așa.”

“Așteaptă-mă un pic aici. Mă duc până în casă și vin imediat.” îi cere soția mea.

“Dar până veniți din casă, nu vreți să îmi dați ceva de făcut? Să nu stau degeaba.”

“Stai liniștit și așteaptă-mă. Ești încă mic și eu am aici flori și bulbi” îi spune nevasta ca să-l liniștească.

“Da, aveți dreptate. Eu nu știu cu florile și n-aș vrea să vi le tai și să vă supăr” răspunde copilașul căruia nici nu-i trece prin cap că la vârsta lui ar trebui să se încordeze asupra unui pix și a unui caiet și nicidecum pe o sapă. E clar că este obișnuit cu munca grea.

Așa cum am mai spus, soția vine în casă, scotocește frigiderul și iese înapoi la băiețel.

“Uite, ai aici ceva de mâncare”. Aici este momentul în care copilul are gestul de a se retrage și privirea uimită.

“Vă mulțumesc, doamnă. Să vă dea Dumnezeu sănătate pentru bunătate.” Și-a luat timid punga fără a avea cel mai mic gest de a o deschide pentru a vedea ce este în ea și fără a-și modifica atitudinea de până atunci pentru că i s-a dat ceva.

“De ce ești speriat? Nu-ți fac nimic. Uite aici și niște bănuți.”

“Păi nu v-am muncit nimic.”

“Nu este nevoie să faci nimic. Tocmai asta m-a impresionat la tine, că nu ai cerut de pomană ci ai cerut să muncești!”

“Păi cum să faci bani dacă nu muncești? ” întreabă micuțul surprins. “Să fiți binecuvântată, doamnă!”

“De ce mă binecuvântezi?”

“Că dumneavoastră nu ați vrut să mă bateți! Ceilalți mă alungă și mă bat.”

“De ce? Le spui tu ceva?” îl întreabă doamna mea.

“Nu doamnă, doar că trec pe lângă ei se iau de mine. Eu nu le fac nimic. Se uită urât la mine, mă gonesc și mă bat.”

“Și tu ce faci când se întâmplă asta? Știi ce să faci?”

“Eu îi închin în gând, doamnă și spun Tatăl Nostru și fug de ei. Fug de oameni și mă rog la Bunul Dumnezeu să mă apere EL că eu altă nădejde nu am.”

Înainte de a-și continua drumul, i-au mai căzut o dată încălțările albastre cu șireturi fosforescente, le-a adunat din nou de pe jos și le-a atârnat de aceeași epavă înșelătoare ale unei foste mese de călcat argintii, tot n-a deschis punga și poate că n-a înțeles de ce a primit mâncare și bani în loc de bătaie. Sper doar să-l mai întâlnim vreodată și că atunci vom avea toate vorbele la noi.

Vouă vi se face dor de oameni pe care nu-i cunoașteți?

=== atât ===

P.S. Astăzi n-am mai plâns, doar mi-am desfundat o vreme canalele lacrimale și nu-mi vine să bag dumicatul în gură.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *