45 de minute la US Customs and Border Protection

Distribuie articolul pe:

Cum am mai spus, am plănuit în urmă cu ceva ani să-mi vizitez un prieten în Statele Unite, dar am plecat și cu gândul de a face un tur la volan, care să cuprindă și părți din celebra Route 66. Am aplicat pentru viză, am fost la Ambasada S.U.A. și totul a mers ca pe roate. În momentul în care consulul mi-a reținut pașaportul pentru aplicarea vizei eram deja cu un picior în State. Asta este procedura. Dacă ți se înapoiază pe loc pașaportul, adio viză. dacă-l reține, peste o vreme îl primești prin curier cu viza pe el.

Pentru că urma să-mi primesc pașaportul prin curier, am început pregătirile de călătorie. Zborul și costul acestuia au fost primul pas. Cum plănuiam să merg în februarie, am reușit să găsesc bilete la super preț și cu ultima aterizare ( a 3-a) la sub 50 de Km de orășelul unde locuia Ron.

Oprit la control suplimentar

Prima aterizare pe sol american a avut loc la Detroit, unde fusesem avertizat că trebuie să-mi iau bagajul, care la Paris fusese mutat direct în zborul de SUA. Mi-am recuperat bagajul și m-am așezat la coada de la US Customs and Border Protection (echivalentul Poliției de Frontieră plus Vamă din România). Cînd mi-a venit rândul la ghișeu, după câteva zeci de secunde, spre deosebire de cei dinaintea mea, am fost invitat politicos să urmez un tip în uniformă într-un alt loc.

Bineînțeles că mi-a apărut în minte fraza conform căreia, chiar dacă ai viză, aceasta nu-ți garantează intrarea pe teritoriul SUA și că oricând poți fi îmbarcat în primul zbor înapoi de unde ai venit. În același timp, nu mă știam cu musca pe căciulă, completasem corect declarația pe care ți-o dau în avion înainte de aterizare. În capul meu nu prea avea ce să fie. Lucrasem niște ani pe aeroportul Mihail Kogălniceanu din Constanța și stiam că peste tot există procedura verificării prin sondaj… adică, cel mai probabil, în limbaj aeroportuar, “am picat pe random”.

Mi-am luat valiza și m-am ținut după polițistul indicat până într-o altă încăpere. N-am putut să nu observ existența camerelor unde se face percheziția corporală. Chiar dacă nu sunt un pudic și eram obișnuit cu dezbrăcarea în vestiarul băieților, nu mă încânta ideea de a face striptease (și gratuit…) în State, după ce călătorisem deja cam 20 de ore. Tot eu m-am gândit că, de fapt, e ghinonul lor și chiar îi vedeam pe polițai cum le cade părul din nas sau încep să cheleacă la 5 secunde după ce mă descălțam. Le-am urat în gând să stea bine cu ficatul. Mai că-mi venea să râd.

M-a chemat omul meul la un ghișeu înalt la care amândoi stăteam în picioare și a început să-mi pună tot felul de întrebări. Scopul călătoriei și alte cele. Eram doar un turist, care, în prima parte călătoriei, dorea să-și viziteze un prieten. Cum nu aveam nimic de ascuns, m-am “spovedit” fără să fac talente, cum, poate, ar fi alții tentați. Ar fi cea mai mare greșeală pe care o poți face cu US Customs and Border Protection, care are autoritatea de a-ți refuza intrarea fără explicații.

Fără rezervări la cazare

Misterul conducerii la discuții suplimentare l-am dezlegat în câteva minute. Nu aveam nicio rezervare în niciun hotel de pe teritoriul Statelor Unite, iar ei știau asta datorită “sfintei” digitalizări și perfectei interconectări între toate sistemele de pe teritoriul SUA. I-am explicat omului că intenționez să rămân acasă la Ron 1-2 nopți până mă odihnesc după zboruri și mă obișnuiesc cu diferența de fus orar și abia apoi voi pleca la plimbare.

Scurtă paranteză. Deși pare să fi fost motivul controlului suplimentar, mi-am mulțumit mai târziu că nu am rezervat din România cazările. Cu IP de Statele Unite, prețurile au fost mai mici, iar în drum spre Las Vegas m-am cazat doar la moteluri de pe marginea drumului, la prețuri foarte decente și condiții excelente. Doar că asta funcționează doar dacă prima ta oprire este la un american acasă, care să garanteze pentru tine… altfel s-ar putea să cam ai probleme.

Spre norocul meu, la plecare cerusem numărul de telefon al lui Ron și adresa exactă. Nu avusesem nevoie de ele până atunci deoarece corespondam prin e-mail, iar costurile unui apel în SUA sau invers costa enorm. M-am felicitat în gând pentru prevedere. În mod normal nu-mi erau necesare pentru că nu aveam roming la cartela prepay cu care plecasem. Ron urma să mă aștepte pe aeroportul din South Bend (Indiana).

Mi-a cerut numărul de telefon și l-a apelat, dar n-a răspuns nimeni. Polițistul mi-a cerut să continuăm discuția pentru că va mai încerca o dată. Următorul subiect de discuție a fost situația fondurilor. I-am arătat ce cash am la mine și i-am explicat că restul sunt pe card. Între timp a sunat telefonul. Era soția lui Ron. A rugat-o să închidă pentru că o va suna el… Nu voia ca cetățeanul să cheltuiască bani pe acel apel telefonic inițiat de o instituție federală. A sunat imediat înapoi și s-a lămurit că oamenii știau de mine, mă așteptau și urma să locuiesc o vreme la ei.

Atitudinea inițială oarecum neutră, dar foarte civilizată, s-a transformat într-una mai binevoitoare. Mi-a explicat că aceasta este procedura, dar a continuat cu diversele întrebări. De unde îl cunosc pe Ron și alte asemenea. Erau, de fapt întrebări capcană, menite să testeze sinceritatea. La un moment dat mi-a dezvăluit că știe de pasiunea comună cu Ron (haiku-ul) și chiar știa și că acesta mi-a scris prefața volumului de haiku, tanka, seryu “Beyond The Horizon”, publicat în 2013. Ave internet!

Fiecare centimetru de valiză scanat și verificat manual

Poate pentru că tot eram prin zonă, a trecut la controlul bagajului. Așadar, se părea că mă apropii de partea cu stripteasul și eu tot speram să stea bine omul cu ficatul. Am deschis valiza, care, spre norocul lui, era la sosire când totul înăutru era curat și ordonat. A verificat că nu am chestii interzise, că nu depășesc cantitatea de tutun și alcool pe care o poți introduce în SUA sau produse alimentare. Aveam o sticlă de vin și niște chestii de artizanat (inclusiv un clop cu tricolor pentru Ron). Țigări aveam doar în buzunar, că doar nu eram bleg să cumpăr de la Paris (în timpul scurtei escale) când mă așteptau cele americane mult mai “bune”.

Ne-am întors la birou unde m-a mai întrebat o dată de partea financiară. I-am repetat prima afirmație și a renunțat să mai verifice cardul. Începusem să-i prezint încredere. Acum, la ce am văzut și auzit în cele 45 de minute, n-am cum să nu-l înțeleg că voia să se asigure că e totul în regulă cu mine. Așteptau să fie chestionați și indivizi care dosiseră sume de bani (începând cu câteva mii de dolari) sau alte cele prin diverse locuri. Cu aceia tonul era diferit și te cam puteai prinde ce urmează.

O ștampilă greșită

În sfârșit, percheziționat doar la bagaj, scoate ștampila și mi-o aplică pe pașaport. Scrie datele de mână și îmi întinde pașaportul spunând “Welcome to United States”. Cînd să pun mâna pe pașaport, polițistul o retrage pe a sa, eu rămân cu mâna întinsă și ochii holbați. “Am greșit data!”. Pe mine cad cerurile și nu reușesc să înțeleg din prima.

Îmi explică în timp ce-mi mâzgălește chestii pe pașaport. Scrisese corect data de intrare, dar în loc să pună data de ieșire peste 6 luni, pusese doar 2-3. Îi explic că nu mă deranjează pentru că biletul meu de plecare cu dată fixă (ca să fie mai ieftin) se încadrează super lejer în datele scrise de el. Doar că nu se putea pentru că ar fi părut că, din cine știe ce motive, îmi scurtează dreptul de ședere și aș fi putut întâmpina dificultăți la o nouă intrare pe teritoriul Statelor Unite, iar el ar fi trebuit să facă un munte de rapoarte pentru o chestie pentru care nu are justificare.

Happy end?!

Face modificările de rigoare, scrie și nu știu ce precedent în dreptul ștampilei cu pricina și-mi înmânează, din nou, pașaportul cu scuzele de rigoare. Eu îl iau și, cu speranța că nu voi avea necazuri cu ștampila mea cu modificări, pășesc pe teritoriul U.S.A. pentru prima dată.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *