Și este din nou decembrie…

Iulian tocmai a deschis puțul cu melancolie. De obicei, acesta, la mine, se deschide singur mai spre 21-22 decembrie. Pentru Timișoreni se deschide mult mai devreme. N-am mai vorbit despre asta.

L-am cunoscut pe Iulian fix acolo unde zice el în postarea de pe facebook (link mai jos în text spre postarea lui). La sediul CC al PCR (Comitetul Central al Partidului Comunist Român). Traseul, deși la momente diferite, a fost cam același. Cel mai probabil ne-am lipit de aceleași ziduri la auzul rafalelor de mitralieră, după mai multe tentative nereușite de a ieși din stația de metrou. De ce am ales să iau metroul de la Gara de Nord către CC? Habar n-am. Așa am gândit eu atunci cu mintea unui puști de 17 ani, 1 lună și 7 zile.

La momentul declanșării în Timișoara eram la bunicii materni. Ascultam cu religiozitate, seară de seară, Vocea Americii. Așa am aflat că s-a pornit. În ziua următoare am căutat să aflăm ceva vești de la Europa Liberă, care emitea mult mai devreme în limba română. Seara am trecut din nou pe Vocea Americii. Atunci nu știam engleză așa că, în restul timpului, căutam posturi franțuzești doar-doar om mai afla ceva. Îmi amintesc cum începuseră să mă mănânce tălpile. Contruiam planuri cum să ajung acolo. Posturile de radio spuneau că Timișoara devenise un oraș închis, înconjurate de trupe cu glonț pe țeavă, dar aveam un sentiment de acum ori niciodată. Și cum naiba să plec pe șest. Și eu eram înconjurat de bunici și părinți într-un sătuc pe lângă care trecea autobuzul doar dimineața și seara.

În timp ce oamenii mureau în Timișoara, restul lumii tăia porcul și făcea cârnați. Nu cred că mulți credeau în reușita revoltei. Cred că mai toți gândeau că se va sfârși exact ca la Brașov, cu doar câțiva ani în urmă (noiembrie 1987). După câteva zile, Timișoara continua să reziste nesperat. „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara!” Se contura o criză majoră și părinții au decis să ne întoarcem acasă la Constanța cu sarsanalele de preparate din carne de porc. Aici au cam greșit-o ai mei.

21 decembrie 1989. Ceaușescu organizează celebra „manifestație populară”. Începe să vorbească de Timișoara. Se aude huietul ăla care se amplifică. „Stați liniștiți la locurile voatre”… Transmisiunea se întrerupe din motive „tehnice”. Ceaușescu fugise. Am ascultat din nou Europa Liberă și Vocea Americii. Mi-am încropit planul de plecare. N-am suflat o vorbă. A doua zi m-am îmbrăcat bine (călduros) și am ieșit să văd care e atmosfera și prin Constanța. Pe 23 am am pretins că fac același lucru, dar am mers direct la gară și am luat primul tren de București. Nu mi-a trecut prin cap cât de mult o să-mi folosească pregătirea paramilitară de care avusesem parte la PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei). Din Gara de Nord am luat metroul. NU mai rețin exact în ce stație am coborât împreună cu grupul format în tren. Cred că este vorba de Universitate.

Am încercat de câteva ori să ieșim prin gura de metrou. Rafale de arme automate ne împingeau înapoi. N-am văzut niciun mort sau rănit. La un moment dat, grupul nostru și-a luat inima-n dinți și am reușit să ieșim. La fiecare rafală ne aruncam instantaneu pe burtă. Nu ne coordona nimeni. Făceam un salt înainte și apoi iar pe burtă și tot așa până ne lipeam de un zid. Am mers o vreme fără incidente, dar prin zona Palatului Regal s-au înfipt niște gloanțe în zidul clădirii pe lângă care ne prelingeam. Până atunci văzusem doar urme de gloanțe pe ziduri la gara Constanța, Universitate etc., dar nu-mi șuierase niciunul pe la ureche. Mai pe burtă, mai pe coate am ajuns la CC. Acolo era ca la nuntă.

Pentru descrierea situației citiți postarea lui Iulian AICI.

Ce a urmat nu diferă prea mult de cele relatate de Iulian. Poate doar noi alte personaje. De acolo, de sus din clădire, unii apărau revoluția cu arme cine știe de unde obținute. De jos, din piață, mai mult cu mâinile goale, noi trăgeam cu vorbe… zile întregi. Nu știu de unde am avut glas de atâta strigat, de cântat…

Se trăgea bezmetic în blocul din față. Se punea că de acolo s-a tras în CC. Un TAB (Transportor Auto Blindat) era pe poziție și trăgea la fel de bezmetic în același bloc. Se spunea. Dacă e să fim cinstiți, cele mai multe relatări ar trebui să conțină acest „se spunea”. Deși am fost mulți acolo, n-aș prea putea spune despre multe din cele auzite că le-am și văzut.

Puternice rafale de arme automate se auzeau de parcă se trăgea în noi de la câțiva metri și, cu toate acestea, nimeni nu cădea. Un sigur pistol mitralieră ar fi făcut prăpăd. TAB-ul se activa și trăgea în pereți sau prin ferestre de acolo de unde se presupunea că s-a tras. Trasoarele arată foarte tare noaptea. Atât au tocat zidurile că, la un moment dat, bucăți de zidărie au început să sarî înapoi în flăcări. Câțiva au fost loviți. Nimic grav până muniția trasă ca la nunțile sârbești, fără nicio noimă, a început să ricoșeze și să lovească pe câțiva. Pe alții i-a lovit isteria din cauza fricii. Am cărat și dintre unii și dintre ceilalți cu o mașină utilitară, cu bena descoperită, la spital. Care spital? N-am idee. Pe vremea aceea nu cunoșteam deloc Bucureștiul. Acum aș presupune că la Floreasca.

O fată din Constanța era atât de speriată încât zbiera de răsunau străzile. Nici zgomotul motorului bătrânei furgonete nu-i putea acoperi țipetele. Pănă la primele rafale în direcția mașinii care mergea cât se putea de repede spre spital n-a durat mult. A trebuit să-i astup gura cu palma. Dacă or fi fost rafale sau doar zgomotul pe care-l mai auzisem și la CC n-aș putea spune. Niciun glonț n-a lovit mașina. Cînd scăpam de spaima asta dădeam de tot felul de filtre rutiere revoluționare. Era suficient să i se năzare unuia cu AK47 că ești terorist că începeau necazurile… mari. Pe asta o știu din văzute nu din auzite.

Ajunși la spital, am ajutat să coboare răniții. Fata speriată a fost sedată și cărată cu targa. Spre rușinea mea, nu-mi mai amintesc cum se numește fata aceea. Am rămas o vreme să mă asigur că totul e în regulă și apoi am plecat înapoi la CC.

Am dormit pe lăzi cu sticle goale de apă minerală sau chiar în picioare, sprijinit de un zid, am mâncat ce se aducea cu mașini de pâine, cine știe de unde și de către cine, am râs, ne-am bucurat, ne-a întristat, ne-am speriat, ne-am îmbărbătat unii pe alții… Acestea sunt majoritatea amintirilor clare. Restul e confuzie.

„Ole, Ole, Ceaușescu nu mai e!”

„Jos Comunismul!”

„Există Dumnezeu!”

Apoi am cezut că am învins. Moartea era doar un amănunt. Eram prea ocupați să facem planuri. România post comunistă din planurile (mai degrabă speranțele) alea ale noastre, de acolo de pe lăzile de sticle goale, imagini ticluite între două rafale de arme automate, mai mult sau mai puțin reale, nu seamănă deloc, dar deloc cu ce s-a întâmplat de atunci și până astăzi. Nici noi nu mai suntem cei care am fost o vreme… voluntari, altruiști, curajoși, capabili de orice sacrificiu, frați. Oare om fi fost și noi doar plăsmuirea imaginației noastre? În timpul acesta, părinții mă căutau pe la morgă și prin spitale cam două săptămâni. Nu le-am cerut niciodată iertare cum se cuvine. 

Ăștia am fost noi, marea masă, gloata aia prost îmbrăcată, în momentele noastre de visare totală, în mijlocul unei confuzii generale, care persistă și astăzi. Ei, cunoscătorii, câți mai trăiesc, continuă să tacă și astăzi, iar când ies din muțenie, tot mai rar, continuă să arunce tot fumigene, deși au îmbătrânit și mulți dintre ei se vor prezenta „dincolo” cu toate astea pe conștiință.

A fost sau n-a fost? A fost… ce a fost. Nici nu mai contează cine și cum a declanșat-o. Pentru cei mulți a fost, cu siguranță pentru morții și răniții Revoluției A FOST! Pentru ceilalți pare să fi rămas doar răzbunarea Securității pe PCR. În zilele noastre ea continuă sub o nouă formă: răzbunarea Securității pe ce a mai rămas din poporul român și pe resursele pe care le mai aveam pe vremea când aveam o țară. Securiștii și turnătorii noștri și apoi copiii lor au devenit milionari, politicieni, președinți, juraliști, trens setteri, influenceri ș.a.m.d.

Patria o purtăm în suflet și de acolo nu are nimeni cum să ne-o zmulgă. Uitați-vă la evrei câte secole și-au purtat patria în suflet până au reușit să-și recucerească țara. O să spuneți că noi suntem români. Așa, și? Speranța moare ultima!

Și este din nou decembrie. Al 31-lea de atunci…

P.S. N-am depus niciodată cerere pentru certificat de revoluționar. A fost alegerea mea. Să nu se înțeleagă prin asta că cei care chiar au fost și au certificatul au greșit cu ceva.

P.P.S. Cei câțiva care știau acest amănunt despre mine, la un moment dat m-au întrebat dacă aș repeta asta. Bună întrebare. Continui să mă gândesc la răspuns. Până acum am reușit doar să clarific faptul că acel regim trebuia să fie înlăturat. Mai am de rumegat la restul răspunsului. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Categorii:Gânduri, Home

Etichetat ca:, ,

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.