10 iunie – a opta zi pe Camino

Plecasem cu dopuri pentru urechi. Citisem că dormitorul comun nu este întotdeauna foarte liniștit când este vorba de sforăituri. Mie mi se spusese că n-aș fi zgomotos (pe vremea aceea), dar mi-am adus aminte că aveam un set de dopuri de urechi nefolosite de pe vremea când lucram la aeroport. Le-am luat cu mine, dar, după câteva nopți, le-am abandonat în favoarea căștilor pe care le atașam unei minitablete pe care stocasem cam ce muzică mi-a trecut prin cap să iau la mine. Spațiul de stocare al telefonului l-am păstrat pentru fotografii pentru că am ales să nu car un aparat foto. Cu muzică-n căști, dorm neîntors și habar n-am dacă am terorizat sau nu pe altcineva, dar eu sigur n-am auzit niciodată nimic.

13423738_1616953061953312_8388205918603900776_n

Întotdeauna, după toaleta de dimineață, ies la o țigară, dar și pentru a schimba câteva gânduri cu familia. Dacă am conexiune wifi suficient de bună, sun de pe o aplicație, dacă nu, trimit un selfie și câteva cuvinte. Nu prea sunt atent la detalii de genul ăsta, până la Camino nu cred că mi-am făcut prea multe, dar acum am consemn. Așa am observat cu toți că arăt cam tamponat, deși, sincer, mă simțeam mult mai bine decât arată fața.

După răsfățul după-amiezii precedente cu oameni frumoși, piscină, hamace, vino tinto… dimineața a venit ca o binecuvântare, cu timp destul pentru toate cele, în așteptarea micului dejun antamat de cu seară. Mă bucur de masă și de compania comesenilor. Schimbăm diverse impresii și informații și parcă nu ne-am da curând duși.

Screen Shot 2020-04-04 at 16.49.26

Planul era să recuperez ziua precedentă și, plecând din Villatuerta, să ajung la Los Arcos (peste 25 Km)

După micul dejun ne-am luat rucsacii deja pregătiți și, fiecare în ritmul lui, am golit albergue unul câte unul. Am plecat printre primii, am luat pieptiș dealul în răcoarea dimineții, dar, la scurt timp, am fost nevoit să încetinesc. Durerile de spate au reapărut. Cu speranța că odată problema bățului lipsă va fi rezolvată curând, am continuat lent, convins fiind că nici astăzi nu voi parcurge o distanță prea mare, deși aș fi vrut să recuperez și ziua precedentă. Mi-am propus să casc bine ochii după orice magazin, magazinaș, magazinel și să dau (aproape) oricât pe obiectul care, în capul meu, rezolva problema.

Nu trece multă vreme și, din urmă, vin Kevin și amicul său. Cred că mi-au observat din nou eforturile evidente de a înainta. Merg încet pe lângă mine, mai schimbăm o vorbă, dar este evident că ritmul meu este mult mai lent decât al celor doi tineri pensionari. În vârful colinei mă opresc să-mi trag sufletul și încerc câteva mișcări pentru a-mi calma durerile de spate.

13428544_1617042718611013_7386888664721475682_n

Alături de Caoimhim (Kevin) O’Lai după momentul „Let’s swap!”

Cei doi se opresc și ei cu mine și Kevin (Caoimhim) își întinde scurt bețele către mine. „Let’s swap!”, adică să facem schimb. Ieftinătura mea de băț… contra perechii sale de bețe ușoare de carbon, care-l costaseră minimum 45 Euro la St. Jean. Nici apa primită deja de la oameni complet străini (de două ori deja), nici pastilele pentru dureri musculare nu m-au pregătit (încă) pentru acest moment tipic Camino. Ai o nevoie, cineva, care, chiar dacă are problemele și gândurile sale, observă nevoia ta și îți întinde mâna de ajutor atunci, pe loc, cu delicatețe, de parcă tu ai fi cel care-i face un favor acceptând mâna de ajutor întinsă cu sinceritate, fără așteptări… uite așa, pur și simplu.

Nu-l las pe om cu mâna întinsă. Încerc să mă conving că nu-i voi produce neplăceri, dar îmi este repede clar că nu va accepta un refuz. Îmi explică faptul că el mai are doar câteva zile de mers (2-3) pentru că, așa cum mi-a povestit ieri, este doar într-un drum de recunoaștere și că va reveni cu familia pentru întreaga distanță. Încă uluit, îi mulțumesc și ne despărțim după o strângere de mână, acolo, pe treptele bisericii. Îi privesc cum se depărtează pentru a vizita nu știu ce muzeu.

Minute bune nu sunt în stare să procesez informația și, la un moment dat mă așez pe trepte, când privind la bețe, când la cei doi, care sporovăiesc vesel în timp ce se îndepărtează. Am trăit prea mult în lumea în care orice favoare trebuie întoarsă cândva, motiv pentru care nu prea am acceptat favoruri. Știți voi, lumea aceea în care nimic nu este gratis. Acum era vorba despre un om pe care, cel mai probabil, nu aveam să-l mai revăd vreodată.

Cândva, mă ridic și încep să merg buimac până realizez că bețele sunt ajustate pentru înălțimea și lungimea brațelor lui Kevin. Le-am ajustat atât de bine încât nu cred să mai fi umblat la ele vreodată.

13332988_1617042581944360_867153127055493568_n

La robinetul din stânga curge vino tinto (vin roșu), cel din dreapta este pentru apă. Alegerea a fost evidentă.

Nici nu știu cum am ajuns la Bodegas de Irache, unul dintre landmarkurile Camino. Această cramă celebră a instalat robinetul din imagine pentru ca pelerinii să poată bea sau chiar să ia cu ei în bidon vin roșu de Rioja, exact așa cum ofereau în trecut și călugării benedictini celor ce treceau pe aici în drumul lor spre Santiago. Am gustat și eu din vin, dar, neavând un recipient în plus pentru a lua și „la pachet” și prețuind deja apa, mi-am continuat drumul prin ploaia care a început să cadă ușor.

13407050_1617042525277699_9185040027774157155_n

M-am acoperit cu pelerina de ploaie și am continuat să adaug un pas în fața celuilalt cu speranța că voi reuși să parcurg cei 18 Km rămași între mine și Los Arcos. Deși dimineața este cam răcoare, ziua temperaturile sunt bune, iar ploicica asta nu-mi dă bătăi de cap. Mai degrabă pelerina de ploaie s-a dovedit a fi o alegere greșită. La cea mai mică adiere de vânt te lasă descoperit și este o continuă luptă să o ții cât de cât aproape de corp. O haină de ploaie ar fi fost mult mai utilă. Am eu ceva pentru ploi ușoare, dar se află undeva în rucsac și nu cred că este momentul să mă apuc să scotocesc.

13240010_1617042618611023_7099675547065879410_n

Se pare că am început să iau decizii corecte pentru că ploaia n-a durat mult, cele 25°C de afară au început să se simtă și mi-au uscat rapid hainele. Nu știu dacă v-am mai spus, dar mama mea adoră macii. Câmpurile copilăriei ei erau pline de maci roșii, roz, galbeni, albi și bleu. Am călărit aceleași dealuri, dar din cei bleu n-am văzut niciodată. Așadar, de dragul ei și pentru a-i mai alunga din griji, ori de câte ori am zărit maci, i-am fotografiat și i-am postat cu prima ocazie. Mulți maci veți vredea în fotografiile mele.

Fiind vorba despre regiunea La Rioja, drumul pelerinului șerpuiește printre vii întinse cât vezi cu ochii și chiar este perioada în care se fac diverse lucrări, doar că mai totul este mecanizat și nu vei vedea prea mulți oameni la lucru.

13419052_1617042805277671_2218182332426010618_n

Cred că puține sunt cișmelele de pe Camino din care n-am băut apă. De fapt, n-am băut din cele pe care am reușit să le ratez cumva. Altfel, m-am biziut pe ele și, cu o singură excepție, apa a fost excelentă. Dimineața îmi umpleam bidoanele cu apă de la robinet din albergue și, ori de câte ori găseam o cișmea, făceam plinul. N-am mai repetat experiențele mele triste din primele zile niciodată. Mai mult, tot timpul am avut în plus un pet de 0,5l de apă cu mine pentru a-l oferi oricui ar fi avut nevoie.

13419231_1617188295263122_6662986053969438123_n

Uneori poteca poate arăta așa, dar nimic nu estompează din frumusețea peisajului.

13434744_1617188238596461_201417987886215278_n

Uneori, mâna omului este vizibilă și nu poți să nu te întrebi oare acum câți ani s-a gândit cineva să amenajeze treptele acestea? Pe urmele câtor milioane de oameni pășesc chiar astăzi? Dar ieri? Și mâine… ?

13432211_1617188178596467_1014829655135395246_n

Dar acest adăpost pentru ploaie, vânt sau chiar soare câți oameni o fi păzit?

13407220_1617188155263136_352484335515166331_n

Genul acesta de locuri sunt preferatele mele de acum și pururea. Ce și-ar dori călătorul obosit mai mult decât umbra copacilor, mângâierea ierbii și apă bună de băut. Obiectul negru din imagine este tot o cișmea și chiar funcțională. Sprijinit de trunchiul unui copac, îmi montez un crocodil cu chorizo și ce am mai găsit pe la magazinașul din localitatea precedentă. Îl mănânc fără grabă, la umbră, dar nu înainte de a mă îngriji de unul dintre lucrurile cele mai importante din genul acesta de aventuri.

Convingerea mea este că, după suflet, picioarele vin imediat în lista importanței. Am petrecut abia o săptămână pe Camino și am văzut destule orori pentru a respecta sfaturile citite înainte de a porni la drum sau primite chiar aici de la alții… unii chiar pățiți. Pentru picioare, cel mai important este să fie ținute uscate cât mai bine pentru a preîntâmpina apariția bășicilor.

Am cumpărat înainte de plecare 4 perechi de șosete pentru drumeție, care s-au dovedit a fi senzaționale, deși cele mai scumpe au fost în jurul a 20 de lei perechea, însă nu este de ajuns să le echipezi. Eu, la fiecare popas (cam la fiecare 1 oră de mers), scoteam încălțămintea și șosetele pentru a le lăsa, împreună cu tălpile să se usuce. Dacă șosetele erau prea umede, le schimbam imediat cu altele curate și uscate. N-am regretat niciodată, indiferent de câte șosete aveam de spălat la mână chiar la următoarea cazare.

13427770_1617188065263145_5106747263630000560_n

Ceea ce ați văzut în zare este o mică rulotă cu umbrar și câteva mese în mijlocul pustietății. Sunt câteva etape de pe Camino Frances unde ai de străbătut 20 Km (+/-) fără nicio localitate, fără cișmea, prin soare, ploaie sau vânt. Dacă ai noroc, un astfel de loc este deschis și poți avea o băutură rece, o cafea sau un sendviș.

Cred că mi-am luat un cafe con leche și m-am bucurat de compania unui cuplu american, ambii săriți de 50 de ani, dar foarte simpatici. Încă mă mai mir cum, în mod natural, se leagă o discuție atunci când semnalele pe care le dai în mod inconștient sunt că ești dispus să participi.

Americanul, un tip înalt și solid, își luase o bere și o savura liniștit. Ne-am salutat și, fără introducere, mi-a pus una din cele mai folosite întrebări pe Camino: „De unde ești?”. Credeți-mă că n-am avut nevoie să-i întorc întrebarea. Se vedea de la o poștă că e Made in U.S.A., dar genul ăla bun de american (politicos, deloc arogant, zâmbitor etc.). Vorbim despre vreme, despre vinurile bune ale spaniolilor, despre cazare, mâncare… Oamenii își permiteau cazare la hoteluri și pensiuni, mâncau la restaurant, dar în rest adunau aceiași kilometri ca și mine, folosind același mijloc de locomoție. Îmi oferă o bere și încep să devin suficient de hippie cât s-o accept cu plăcere.

S-ar putea să pară ciudat că am atât de multe selfie. Sunt încă în faza în care nici mie nu-mi vine deloc să cred că sunt aici și nici că, deși este a 8-a zi, nu sunt deja în avion în drum spre casă… dacă nu cumva înapoi pe canapea. Cred că voiam să mă asigur că mai târziu nu voi crede că a fost doar un vis. Asta și faptul că încă nu reușesc să-mi dau seama ce am făcut cu restul fotografiilor. Le mai caut. Ce postez acum sunt fotografii descărcate de pe contul de facebook folosit doar pentru familie. Cum convenția a fost că vor să mă vadă cât mai des… asta a ieșit.

13435555_1617187958596489_7432179734820632094_n

La capătul a 25 de Km, reușesc să ating ținta de astăzi – Los Arcos, deci am recuperat și kilometrii ratați cu o zi în urmă. Lucrul cel mai bun a fost că am ajuns fără durerile de spate grație și noilor mele bețe, care și-au făcut treaba exact cum m-am așteptat.

Obosit, caut cazare în același mod cum voi proceda întotdeauna pe Camino… folosind doar simțurile. O singură rezervare am făcut pe tot parcursul. La Sarria, unde știam că voi ajunge în plină vacanță școlară și am rezervat pe booking un loc la un albergue. S-a dovedit că iar am făcut bine că mi-am ascultat instinctul (sau cum s-o numi). Un prieten a trebuit să parcurgă peste 45 Km, până pe la ora 21 pentru a găsi cazare. Sarria era plină ochi.

Așadar, am mers agale pe strada principală până atenția mi-a fost atrasă de o intrare de pe o străduță laterală. Abia la câțiva pași am zărit și panoul publicitar al hostelului Casa Austria.

casa austria

Cam așa am fost întâmpinat și, dacă sunteți un pic atenți, veți observa că în stânga-sus există un „bine ai venit”, un rar semn al trecerii românilor (puțini la acea vreme) pe Camino. Obțin patul dorit și, după duș, spălatul hainelor folosite și un pic de odihnă la orizontală, gândesc că am nevoie de cină.

Mai am o mică problemă. Chiar dacă nu mai sunt așa mare microbist, constat că aș avea suficientă energie să susțin România la EURO 2016 și că este seara în care naționala noastră o va întâlni pe cea a Franței. Problema este că ora la care se termină meciul este după ora limită la care se încuie ușa hostelului. Fără o înțelegere cu hospitaleros, risc să dorm în stradă la propriu.

Așa că-mi iau inima-n dinți și fac ce nu cred să fi făcut vreodată. După ce identific proprietarul, îl atac duios la baionetă și sfârșesc prin a mă cam milogi de el. Nu prea-i vine să facă excepție de la reguli (omul e austriac… de unde și numele hostelului), dar, microbist el însuși, își calcă pe inimă și achiesează. Mi-a arătat unde îmi va lăsa cheia de la intrare și locul unde trebuie s-o pun la loc odată intrat și ușa încuiată.

Plec bucuros în căutarea cinei și a unui loc unde să pot vedea meciul. Procedez cel mai simplu cu putință. Urmez direcția în care observ că se îndreaptă cei mai mulți oameni, fie ei pelerini, fie localnici. N-am dat greș niciodată. Descopăr că în centrul localității sunt câteva terase, iar una dintre ele are și o plasmă mare… tocmai bună. Îi explic ospătarului că sunt român și că aș vrea să văd meciul, iar acesta îmi confirmă că am ajuns unde trebuie. La mese mai erau și francezi care așteptau același lucru.

Comand o pizza și halba de bere rece aferentă în așteptarea meciului. La mesele libere s-au așezat rând pe rând localnici. Și ei voiau să vadă meciul „în oraș”. Și-au luat bere de la magazinul alimentar și și-au încropit niște gustări pe hârtie de împachetat din ce au cumpărat tot de acolo. Spre mirarea mea, niciun ospătar nu a avut nimic de comentat. Spaniolii se cunoșteau toți între ei, așa că n-a durat mai mult de 3 minute să se afle că stingherul de la masă este singurul român din piață, spre deosebire de francezi (10-15 persoane), care uniseră deja două mese.

Francezii, gălăgioși, dar fără să depășească limitele bunului simț, își încurajau echipa. Eu mai oftam și mai strigam încetișor un „haide, mă”. Se vedea că mă oftic un pic la ratări sau pierderi ale balonului. Habar n-am cum, dar, după 15-20 de minute, nu mai eram deloc în inferioritate. Naționala României era susținută de singurul român din Los Arcos dimpreună cu toți spaniolii din piață.

Din păcate, am luat bătaie cu 2-1 și, pe drumul de întoarcere la albergue, m-am simțit oarecum vinovat că am determinat (involuntar) ca o întregă localitate spaniolă, de toată isprava, să plece la culcare cu sentimentul înfrângerii… deși naționala lor nu jucase încă niciun meci.

Noapte bună!

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.