8 iunie – a șasea zi pe Camino

De cu seară, de când m-am retras în colțișorul meu (îmi găsesc mereu unul, fără greutate), mi-au tot venit în gând patru oameni dragi mie, dar care „s-au mutat” de la noi: bunicii, tata și unchiul meu favorit. Am avut fleshuri cu ei, separat, în momente pline de bucurie, de pe vremea când erau cu noi. Nu știu dacă i-am visat, dar am dormit ca un prunc.

Acum este din nou diminetață. Chiar dacă nu plec  pe întuneric, pentru că tot îmi este ușor să o fac, mă trezesc foarte devreme, primul sau printre primii. În acest fel, nici nu am parte de înghesuială la baie și prind și răsăritul… mereu altul, dar întotdeauna cu același efect asupra mea. Mă trezesc la viață și prind puteri pe măsură ce fiecare rază de soare își croiește loc peste obstacolele din cale, parcă doar pentru a-mi mângâia mie fiecare celulă. 

13417568_1615743478740937_3125669253189775802_n

M-am pus în mișcare încetișor către Alto del Perdón. Mi-am propus să fac drumul fără grabă pentru că aveam multe gânduri de sortat. Prima parte a drumului mă surprinde prin lipsa de dificultate sau așa mi s-a părut mie atunci.

Cert este că mi-am permis pentru prima dată să-mi las gândurile să zboare către trecut, fără să fie întrerupte de referiri la prezent sau viitor (mi-e greu, mi-e cald, mi-e sete, mai este mult, o fi greu etc.). Mi-au revenit în minte momente,  discuții, decizii și oameni. La 44 de ani și o tinerețe tumultoasă, adunasem ceva poveri. 

Răcoarea dimineții și drumul, care șerpuiește încă lin, mă îmbie la descărcat sacul amintirilor, doar că, de această dată, nu în fața cuiva de încredere sau drag, ci în intimitatea propriilor gânduri, acolo unde ai posibilitatea manifestării sincerității neîngrădite de nimic, acolo unde tu poți fi propriul tău judecător, procuror, avocat, reclamant și pârât… 

Nu știu cum se manifestă procesul acesta la alții, dar eu nu sunt genul să mă așez în poziția lotus și să meditez. În primul rând că nu aș mai fi în stare să adopt poziția cu pricina și dacă, presupunând prin absurd că mi-ar ieși, aș anchiloza într-un minut și nu mi-ar mai arde de nimic. Nici turcește nu prea mi-a plăcut să stau, nici când eram puștiulică cu încheieturi flexibile… ce să mai vorbim de acum, după prea mulți ani de muncă mai mult de birou și supraponderal?

13413623_1615944942054124_1577919742339144219_n

A început să se încălzească și terenul s-a schimbat. A început și urcarea, care nu era deloc ușoară, dar acum, concentrat mai mult asupra propriilor gânduri și doar adăugând un pas în fața celuilalt, fără grabă, fără fotografii până în vârf, aproape că m-am împiedicat de pisc.

Am urcat ceva ce va trebui apoi coborât, dar oricât de dificil ar părea, tot nu-mi dau seama când am ajuns pe Piscul Iertării (Alto del Perdón) și. pentru prima dată, nu m-am prăbușit extenuat. Nici măcar vederea munților din zare nu mă mai sperie prea tare, deși știu că pe unii dintre ei voi urca în zilele ce urmează.

13321904_1615941905387761_882056353030868978_n

Mă simt excelent, deși transpirat și cu vântul (nu degeaba s-au amplasat eoliene în zonă) și soarele-n ochi. Am urcat cu inima mai ușoară și cu sentimentul că am reușit să las de-a lungul traseului, până aici în vârf, toate gândurile care mă frământau în această zi, toate resentimentele față de toate persoanele care mi-au venit până acum în minte. Cred că am fost un pic mai indulgent chiar și cu mine însumi. Și, pentru că tot eram pe Piscul Iertării, mi-a trecut prin minte că tot acest efort ar putea fi încununat doar de o grațiere colectivă… și nu numai.

Cu picioarele atârnând pe marginea piscului, cu privirea îndreptată spre cărarea pe care tocmai o parcursesem și care mi-a generat toate aceste gânduri, am simțit nevoia de a-mi cere iertare de la toți oamenii pe care i-am cunoscut și cărora le-am creat și cea mai mică neplăcere.

 

 

 

Caminarzii sunt foarte săritori. Abia după ce am dat semne că momentul meu de retragere cu mine însumi s-a terminat, văzându-mă singur, cineva s-a desprins dintr-un grupuleț și m-a întrebat dacă n-aș vrea să-i dau telefonul pentru a imortaliza prezența mea aici.

Înainte de a porni la vale, îmi promit ca de acum în colo să îmi găsesc zilnic o temă de meditație pe care să o rumeg pe drum. 

Coborârea este mult mai abruptă decât a fost urcarea și, de aceea, acestea vor fi singurele fotografii până voi ajunge jos. Pietrele de pe cărare vor fi din ce în ce mai mari și în straturi din ce în ce mai groase și, cu toate acestea, n-am mai pățit niciun accident, nicio întindere.

13423753_1615942245387727_6948204227602072567_n

Am coborât mult mai reprede decât mi-am imaginat, într-un echilibru aproape perfect. N-am înțeles de ce se sperie lumea de porțiunea aceasta… până rememorez traseul și revăd câteva fotografii. Apoi realizez că nimic din ușurința parcurgerii atât de relaxate a acestei costișe nu se datorează calităților mele de montaniard. Nu-mi rămâne decât să mă îndrept către Uterga și să găsesc acolo de unde să-mi iau o baghetă și ceva de îndesat în ea pentru prânz.

Nu știu ce au plantat spaniolii aici, dar curând voi întâlni din nou maci.

 

Drum lin și fără elemente de dificultate până la Uterga. 

13315687_1615945138720771_6807239503656402068_n

Găsesc lesne tot ce am nevoie în materie de apă și hrană, ba chiar mă cinstesc cu o cafe con leche (înlocuitorul mult mai ieftin al preferatului capucino).

Trec ca la defilare prin Muruzábal și Obanos. Nu mai merg grăbit și fac pauze de hidratare ori de câte ori simt nevoia. Am o listă cu fântâni cu apă potabilă, satele au magazine și nu duc lipsă de apă. Încep să ud șapca din timp în timp. Numai prin Dobrogea și Bărăgan am mai întânit asemenea arșiță, dar mai prin august nu în iunie. 

Zăresc chiar și luminița de la capătul tunelului, deși mai este mult până… departe.

puente

Puente la Reina

 Ajung în Puente la Reina (Gares)… tocmai la timp pentru a mai trece încă o punte, dar nu înainte de a mă bucura de umbră și de a-mi răcori picioarele. Chiar am avut câteva minute în care am tot socotit în minte (cred) cum ar fi dacă mi-aș petrece noaptea chiar acolo.

Odată puntea trecută, drumul merge doar înainte… și, cu tot soarele arzător, hotărăsc să mai străbat măcar încă 5 Km până în următorul sat.

8

Dar eu găsesc mai mereu refugiu sub copacii care apar mereu la momentul potrivit.

Ajung în Mañeru tuflit bine de căldură, dar mulțumit de mine și de toate realizările zilei de astăzi. Mica localitate mă surprinde prin faptul că are străzi înguste, pavate cu piatră, material din care sunt făcute și absolut toate clădirile. Ori sunt navarezii la siesta ori sătucul ăsta nu este prea populat. 

Trec pe lângă un chioșculeț deschis prin cine știe ce minune și investesc în 2 beri reci de care mă voi ocupa imediat după cazare și duș, dar înainte de cină. Clădirile din piatră păstrează răcoare și umbră, iar berea nu va apuca să se încălzească. 

Maneru

La masa: 1 roman, 1 suedeza, un spaniol(langa mine) si 3 italieni. Asa ca vorbesc cu italienii in italiana si traduc in engleza pt suedeza. Spaniolul pricepe singur italiana 🙂 Gazdoiul (hospitalero) face poza…

Găsesc un albergue simpatic (primul întâlnit, cum altfel), ieftin și unde, pentru o sumă mică se servește și meniul pelerinului (a cărui descriere o găsiți dând clic AICI).

Nu mă mai mir că o reîntâlnesc pe Annika. Cu oamenii pe care i-am plăcut se pare că mi-e dat să mă tot întâlnesc. Așteptând să fim chemați la cină, nu lăsăm nicio speranță berilor achiziționate la câteva zeci de metri de albergue și tot sporovăim.

Fiind la a patra întâlnire, Annika mă felicită pentru cum mi-am făcut temele pentru această aventură.

„Ce vrei să spui cu asta? La ce pregătire te referi?”, o întreb cu gândul că m-o fi pălit căldura și s-ar putea ca, de la șocul termic produs de berea rece (aia contraindicată de cercetătorii americani, britanici ș.a.m.d.), să nu mi se mai cupleze sinapsele.

„Păi, la St. Jrean eu mi-am făcut rezervare cu 1 lună înainte, la Zubiri la fel, la Pamplona ai stat în cel mai tare albergue de care eu nu știam, deși sunt la al doilea Camino, ai știut să te oprești fix înainte de Alto del Perdon, ai trecut de Puente la Reina ca să vii în liniștea de aici… trebuie că ești un foarte bun planificator.” mi-a înșirat Annika.

Și probabil ar mai fi înșirat ceva lucruri, dar, până să mi se urce la cap, i-am explicat că sună foarte frumos cum prezintă ea lucrurile și că dacă voi avea vreodată nevoie de o scrisoare de recomandare, tare mi-aș dori să mi-o scrie chiar ea.

„Până atunci, crezi că ai putea să arunci o privire pe CV-ul meu? Sunt un pic between jobs și mi-ar prinde bine o mână de ajutor.” i-am mai spus. Pentru că am văzut că a făcut un pic ochii mari, i-am explicat că planificarea mea a presupus să printez o listă cu toate hostelurile de pe website-ul nu mai știu cărei asociații a prietenilor Camino și planificarea etapelor zilnice tot de pe undeva de pe internet. Da, am citit cât am putut despre tot felul de situații, dar soluțiile mi-au apărut instantaneu. A fost noroc sau înger păzitor sau providență sau cum vrea să-i spună, dar nu rod al unei planificări de-a dreptul fantastice.  

Își face cruce cu un moment înainte să fim chemați la cină. Meniul Pelerinului de aici este fix, dar bun și îndestulător:
1. salată de ton cu roșii, măsline verzi, brânza, nuci, asparagus, ceapă; 
2. chorizo în cidru, cu ardei copți trași în ulei de masline, cu usturoi și omletă cu cartofiș(mult mai bună făcută de casă decât chestia aia industrială din Zubiri) si cașcaval;
3. iaurt cu fructe ca desert (au oamenii ăștia plăcerea asta cu iaurtul de fructe. Așa am pățit și-n Barcelona când mi-a ars buza după un iaurt normal, fără arome și n-am găsit, neam);
4. nelipsitul vin roșu și apă plată.

Mâncăm, discutăm, ne amuzăm de diverse povești și situații prin care am trecut noi sau cunoscuții noștri, apoi fiecare își găsește locșorul său în care-și pune ordine în gânduri, face planul de bătaie pentru a doua zi… și tot așa.

Eu m-am obișnuit să dorm cu căștile în urechi, ascultând muzică plăcută și liniștitoare. La un moment dat vor pica singure din urechi, dar atunci voi dormi prea profund ca să mai aud corul de sforăituri ale caminarzilor obosiți și cred că mă voi alătura și eu lor din toți plămânii… cât de curând.