Camino de Santiago

7 iunie – a cincea zi pe Camino

Bună dimineața!

După rutina matinală, ies, ca întotdeauna, la… aer. Am prins în acest fel mai toate răsăriturile. Nu contenesc să mă minunez de sunetul păsărelelor dimineața, mai ales că acum eram într-un oraș mare.

Cum eu și Theo împărțim același viciu, n-a fost deloc o întâmplare că, în scurt timp, imediat ce am terminat de admirat răsăritul, l-am zărit sprijinind un zid. La Beilari, când ne-am întâlnit cu noptea-n cap, tot la o pipă, după ce ne-am salutat, s-a retras în colțul lui spunând că dimineața nu este prea comunicativ. Acum m-a salutat cordial și am sporovăit o vreme. Cred că novicele i-a câștigat un pic respectul veteranului… sau i-o fi fost milă de bietul amărât și încă se gândește cât va mai supraviețui. Am intrat împreună pentru micul dejun.

Am uitat să vă spun că, la Casa Ibarrola , în prețul cazării intra și micul dejun. Proprietarul, fost caminard și el, făcea cazările când am sosit eu și a subliniat că este suficientă mâncare pentru toți la micul dejun și că NE ROAGĂ(sic!) ca, după ce mâncăm, să ne facem sendvișuri pentru drum și că speră să nu mai rămână nimic, pentru că el reface stocul zilnic și e păcat să arunce. Pam-Pam!

Am terminat de mâncat, am preparat două sendvișuri și voiam să plec. A trebuit să mai îndes încă două în rucsac, la insistențele lui Theo, care, cazat deja de două zile aici, știa mai bine stocul real al casei. Pentru că grecul mai avea o zi din pauza auto-impusă, ne-am luat la revedere și, pentru prima dată pe Camino, mă conducea și pe mine cineva la plecare. Cînd să dau colțul străzii, am privit în spate și Theo era tot acolo, în mijlocul străzii, pentru a ridica mâna în semn de salut încă o dată.

Încrezător după succesul zilei precedente, am pornit cu gândul să mai completez o etapă. Am luat-o voinicește din nou pe Cale, urmărind semnele, unele dintre ele arătate de Theo în ziua precedentă, în drum spre cină. Planul zilei:

Stage

Pamplona _ Puente la Reina

Ies relativ ușor din zona veche a orașului și încep să străbat zona urbană nouă. Spaniolilor le plac parcurile și alergările în aer liber.

13331020_1615586205423331_4705105575324955128_n

Nu este niciun secret, trebuie doar să urmezi semnele:

13413088_1615586608756624_6542476257995347713_n

Trec pe lângă Universitate.

13327381_1615586688756616_2218785342505491731_n

Of, sunt la 705 kilometri de Santiago. Stai, asta înseamnă că am parcurs deja peste 110 Km! Pe bune?!

Am traversat și campusul universitar. Clar că trotuarele și asfaltul nu sunt foarte prietenoase cu gleznele mele. La ieșirea din Pamplona, s-a adăugat un ingredient nou soarelui, care era o constantă zilnică – vântul din față. Bine că am ochelarii de soare la mine. V-am spus eu că nu-s recuzită!

Peisajul începe să se schimbe. Primele zile am mers mai mult la adăpostul copacilor, dar urmează să traversez zone complet deschise în soare arzător. Din ce în ce mai arzător.

Am început să-mi fac un obicei din a fotografia macii. După o vreme, reușesc să ridic un pic nasul din pământ și descopăr cerul.

Căldură mare și distracție și mai mare să mergi în câmp deschis sub soarele arzător. Și totuși este atât de frumos! Nu sunt masochist, dar parcă și oboseala are o notă plăcută, oricât de dărâmat aș fi la sfârșitul zilei, iar mâncarea chiar pare meritată.

M-am împrietenit bine de tot cu copacii. Este incredibil cât de bine te poți simți brusc când intri la umbra unui copac, fie el și singurul pe o rază de kilometri. Mereu am avut senzația că sunt în altă lume, pe o altă planetă de unde privesc cum se târăsc amărâții de pământeni pe scoarța terestră. Ah, da și este atât de răcoare! Ce bine că n-am uitat să pornesc aerul condiționat… sau ce o fi fost ca dotare pe acea planetă.

Întotdeauna voi avea o față ca acesta, sau chiar mai tamponată, imediat ce pășesc în această nouă lume.

13342863_1615588328756452_6385915717366974455_n

După un minut:

Aveți idee cine era amărâtul de mai devreme care se chinuia să tragă cu ochiul în rai? Printre altele, am învățat că fructele, citricele, mai ales, au un efect senzațional asupra tonusului meu. Cum fresh-ul de portocale mă cam pauperizează, am decis să iau o portocală cu mine tot timpul. Ieftin și eficient.

O asemenea bucată de traseu, la umbră, printre copaci, rarisimă deja, va fi întotdeauna bine apreciată , iar fondul sonor este neprețuit. Sendvișurile de la Casa Ibarrola sunt salvatoare și de timp și de bani.

Înaintez totuși anevoios și am nevoie de intrări tot mai dese la umbră. Mă târăsc cu mai puțin de 1,5 Km/h. Ca și după trecerea Pirineilor, dificultatea zilei anterioare se simte și astăzi. Vântul din față nu numai că nu este răcoros, dar îți aruncă în ochi tot felul de chestii, dacă nu ții ochelarii la ochi.

Continuă distracția mea favorită aici: urcatul și coborâtul diverselor forme de relief. Nu apuc să mă bucur bine că am parte de o coborâre ușoară și plăcută că și văd că umează să urc cel puțin cât am coborât, dar mai abrupt și mai obositor. Dacă ar fi fost să dau cu șapca de pământ de câte ori mi-a venit… acum umblam în capul gol prin soarele ăsta.

Concluzie de Camino: Nu te bucura atunci când cobori pe o potecă pentru că, negreșit, va trebui să urci cel puțin tot atât, dar în pante nu atât de line, tot ce ai coborât.

13419066_1615588822089736_368164579702536062_n

Prea multe ore pe traseu și prea puțini kilometri parcurși prin soarele arzător. La un moment dat m-am trezit ajuns din urmă, pe rând, de Ann-May (Norvegia) întâlnită tocmai la Beilari și apoi de Annika (Suedia), tot de la Beilari, dar revăzută în Zubiri. Eu tocmai găsisem un singur copăcel în mijlocul câmpului și pusesem stăpânire pe el.

S-au oprit doar cât să se asigure că sunt OK. ” Buen Camino, peregrina!”. Pelerinul de mine, pe soarele ăsta, mai mult stau pe sub copaci la umbră decât dau din picioare.

13412914_1615587958756489_812978690760940826_n

Arsurile din Pirinei se simt în largul lor în mediul ăsta și-și dau un pic în petec, dar ele uită că eu sunt totuși Constănțean. Am fost o dată cu mult mai rău. Nimic nou… sub soare. Mergem înainte.

Când am dat de o terasă cu umbră și un pic de priveliște…

13339453_1615474528767832_2690153030780456956_n (1)

… deși parcursesem abia puțin peste 11 Km, nu m-am mai putut urni din loc. Iată cum povestea de după Pirinei se repetă. Rămân peste noapte la Albergue de Zariquiegui, singurul pe o rază de prea mulți kilometri pentru mine.Albergue de Zariquiegui

Are doar 22 de paturi, așa că obținerea unuia va face parte din seria de miracole de care eu încep deja să nu mă mai mir… și sunt abia la început. Îmi preiau patul fără remușcări că nu am continuat astăzi. Alto del Perdón, care urmează în circa 2,5 Km, poate să mai aștepte. Am să mă lupt cu dealul ce urmează mâine. Promit!… ca și cum aș avea de ales.

Mă rog, ar mai fi opțiunea abandonului, dar nu mai pare a fi viabilă. Așa ars de soare, tăvălit, lungit prin toate tufișurile de-a lungul Camino, cu față de om sfârșit (pe care toți trecătorii se simțeau datori să-l întrebe dacă este bine), cu dureri de șale (încă n-am găsit să cumpăr al doilea băț) și cu dureri de dinți de la paradontoză (pentru care nu am niciun medicament)… începeam să cred că ar fi posibil să continui și să supraviețuiesc.

După duș și pus în ordine aspectele legate de întreținerea textilelor, cobor să caut o bere rece și să ochesc un magazin pentru aprovizionare. Bere este din belșug și chiar foarte rece. Și magazin există… doar că în altă localitate. Mă voi mulțumi cu terasa hostelului, care servește și meniul pelerinului. Bun și așa. Ies pe terasă cu gândul să cer o bere și mă ciocnesc la propriu de Annika și Ann-May. Se cazaseră și apucaseră să tragă și un puiuț de somn până mi-am adus eu fizicul aici.

Ne așezăm la aceeași masă și începem cu berea. Știu că, științific vorbind, berea rece nu ajută cu nimic omului însetat și deshidratat, dar, în cazul nostru, a făcut toți banii. Pe Camino de Santiago, multe „cuceriri ale științei și civilizației” sunt suspendate. Berea aia rece a contrazis toate studiile cercetătorilor britanici, ruși sau americani. La cea de a doua a fost evident că singurele legi care funcționează pe Camino (cel puțin) sunt cele ale Universului (Dumnezeu, Budha, Alah sau cum știe fiecare să-l numească) și celelalte nații de cercetători nici nu mai merită menționate. Punct!

Două ore și jumătate excelente, petrecute cu două camarade de nădejde, ambele la cel de al doilea Camino cel puțin, doldora de informații utile. Așa am aflat că la coborâre, Alto del Perdón poate fi foarte periculos din cauza covorului de pietre de toate formele și dimensiunile. Theo spusese ceva asemănător ieri.

„Greu ca în Pirinei?”, am întrebat. Acesta devenise etalonul meu.

„Nu atât de greu, dar este abrupt și mult mai periculos din cauza pietrelor.” au spus amândouă.

După ce am discutat câte-n lună și în stele, fiecare s-a retras în intimitatea sa. Cu multe gânduri de gestionat, după cină, mi-am găsit un loc unde să pot despica firul în patru. Nu degeaba mâine, locul cel mai înal al traseului, s-o numi Piscul Iertării (Alto del Perdón).

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.