Camino de Santiago

6 iunie – a patra zi pe Camino

Regulile, în mai toate hostelurile de-a lungul Camino de Santiago, spun că ușa se închide la ora 22:00. Puține sunt cele care permit accesul până la 22:30. Nu e glumă deloc! Ori ești la ora precizată încă de la momentul înregistrării la cazare ori ai toate șansele să rămâi pe afară. La încă 30 de minute se dă obligatoriu stingerea. Ca la armată.

Poate părea un pic ciudat, dar regulile astea sunt foarte utile pentru toți cei care chiar și-au propus să parcurgă Camino fără să trișeze. Cei mai mulți caminarzi, indiferent dacă în viața „civilă” sunt matinali au ba, vor dori să plece la drum cât mai devreme. Sigur nu vrei să se fâțâie prin cameră niște întârziați, în timp ce tu încerci să adormi, iar în ziua următoare te așteaptă niște zeci de kilometri de parcurs.

Oricum la ora 8 trebuie să evacuezi camera cu tot cu calabalâc. Acestea sunt regulile la care ai aderat și care ți-au fost explicate de la bun început. La ora 22:00 ești în albergue, la 22:30 se stinge lumina și încetează orice agitație, discuție etc, iar la 8 ale dimineții, cel târziu, ești în stradă și faci ce vrei tu. Mai stai, pleci… ești liber să alegi.

Știind deja toate acestea, culcat devreme pentru obiceiurile mele de acasă, înainte de mijirea zorilor, am făcut ochi și am început ceea ce avea să devină rutina zilnică: apă rece pe față, spălat pe dinți, echiparea la baie și apoi țuști afară pentru înviorarea de dimineață… de fapt pentru admirat răsăritul… și asta, dar de fapt pentru întreținerea viciului legat de duhănitul pipei de dimineață.

Cu acest fundal sonor am luat micul dejun imediat după răsăritul soarelui într-un băruleț pe care-l ochisem în ziua anterioară. După un cafe con leche (cafea cu mult lapte) și o tortilla/tortilla de patatas. o omletă care conține și cartofi, după care eu nu m-am dat în vânt, dar care, trebuie să recunosc că este foarte sățioasă, evident că n-am mai avut nevoie de mâncare până la cină.

13327515_1614871872161431_6802747030954161916_n

Aș vrea să priviți orice hartă de genul ăsta (nu doar aceasta, ci orice model descoperit pe internet) mai mult cu titlu informativ. Dacă distanțele sunt bine apreciate, localitățile prin care treci sunt corect enumerate… elevațiile nu te prea pregătesc pentru ce urmează, fie ușor, fie greu.

Acesta fiind planul zilei, cu gândul că și etapa trecută am făcut-o în două zile în loc de una, am pornit din nou la drum.

13327486_1614872145494737_7864660977691833782_n

Aceasta pare a fi o zi norocoasă din punctul meu de vedere. Am avut parte deocamdată de coborâri ușoare și drumuri șerpuind lin printre dealuri.

13327557_1614872245494727_1070145265850927606_n

Au apărut primii maci.

13332856_1614872192161399_5466902445339585592_n Macii vor fi foarte des prezenți în imaginile surprinse de mine. Spre bucuria mamei, care îi adoră, m-au însoțit aproape tot drumul.

13321818_1614872122161406_4650029837537396470_n

Remarcați șapca. Are apărătoare pentru soare la ceafă, care s-a dovedit a fi o alegere perfectă. Inclusiv în Pirinei, soarele poate să fie foarte pătrunzător. Dacă vrei să eviți arsurile…

Pe la jumătatea distanței, în Zuriáin, după ce am mai trecut o punte, am făcut popas. Era mult mai însorit decât pare în fotografia făcută de profanul de mine.

13406950_1615152535466698_1553224083991929228_n

Cum am spus, omleta aia spaniolă, care conținea și cartofi, a fost foarte sățioasă, chiar dacă nu foarte pe gustul meu. La prânz mi-a ajuns un fresh de portocale, stoarse chiar în fața mea. Am adăugat și o banană.

13332884_1614872028828082_7492848427867411614_n

După jumătate de oră, mi-am continuat drumul cu pas mai lent acum când începeam să simt oboseala, dar din ce în ce mai atent la peisajele din jur.

Localități mici și cochete sau noi punți de trecut.

Ca să fie mai palpitant, abia acum simt mai bine și urmările trecerii Pirineilor. Pentru că astăzi a fost mai însorit, pielea, pârlită cât am dormit pe munte, mi se înroșește și mai tare și apar primele usturimi mai serioase. În pantaloni scurți și tricou, încep să-mi apară pe suprafețele de piele neprotejate (mâini și picioare) mulțime de nuanțe de roșu.

13325742_1615152285466723_1232796389589361061_n

Și, cum spuneam, nicio hartă nu te va pregăti pentru astfel de încercări:

Primul gând a fost să dau cu șapca de pământ. M-am așezat la baza scărilor, dar, pentru prima dată, singurul gând a fost de unde să adun energia necesară pentru a mai urca pieptiș încă o dată. Nu m-am mai gândit la abandon. Era doar un alt moment dificil care trebuia depășit.

Atunci mi-am amintit ce am făcut în Pirinei când pulsul mi-o luase razna, deși eram așezat de mai bine de 10 minute. Fiecare are resorturile sale interioare pentru a afla răspunsuri sau sprijin la nevoie. Unii se roagă, alții folosesc tot felul de texte motivaționale… fiecare cu ale lui.

Eu am apelat la ale mele și am conștientizat că greșeala cea mai gravă, pe care o tot fac de multă vreme, nu doar aici pe Camino, este că merg prea grăbit, chiar și până la baie. Sunt mereu cu sufletul la gură, deși, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, această grabă nu se justifică. Ah, da! Și-mi pierd prea lesne încrederea în mine… și nu numai în mine. Așa că am luat-o în sus pe scări, într-un ritm mai lent, bine măsurat și efort  mult mai bine dozat. Așa am avut vreme să admir și peisajul, să mă opresc să fotografiez un pic când am atins punctul dominant.

Ajuns la capătul urcușului, priveliștea chiar a meritat tot efortul. Recunosc faptul că m-am bucurat și de această potecă fără diferențe de nivel.

Sus-jos, jos-sus, liniar, apoi iar sus-jos… ca-n viață. După reflecții serioase, am mai ajuns și la concluzia că nu mă prea omor după cățăratul ăsta, ca să n-o spun mai abrupt, cam ca bucata aceasta de traseu… aceasta sau cele parcurse deja. Oare or mai fi multe?

Cu gândul la urcușuri și multe altele, m-am apropiat de Pamplona. Ultimii câțiva kilometri au fost pe trotuare de la marginea unei șosele. Schimbam nuanțele de verde cu cele de gri. Ușor neplăcută senzația, dar cel mai neplăcut a fost mersul pe asfalt, care, deși nu foarte lung, a fost suficient cât să-mi dea dureri în glezne și să constat că, în mod definitiv, prefer potecile de țară oricum ar fi ele (prăfuite sau pline de bolovani, pietroaie etc.). Ploaia ușoară de vară nu m-a deranjat prea mult. A fost doar cât să mă prind că pelerina de ploaie nu mi se potrivește prea bine. Mai utile ar fi fost o acoperitoare impermeabilă pentru rucsac și o jachetă de ploaie mai sănătoasă decât aia de oraș pe care o aveam eu.

Accesul până la poarta de intrare (Puerta de Francia-Poarta Franței) în vechea Pamplona se face tot printr-un drum în pantă, urcat destul de greu de mine după mai bine de 22 Km și aproape 11 ore de mers pe traseu (cu tot cu pauze).

13331097_1615586135423338_8843308041745981785_n

Ochelarii de soare nu sunt recuzită pentru a părea cool. Am uitat sa-i scot de la ochi. Au fost utili începând din prima zi. Soarele în Pirinei sau aici în Spania poate fi foarte pătrunzător, după cum veți vedea în povestea zilelor ce vor urma.

Bineînțeles că n-am făcut deloc mofturi și m-am cazat în primul hostel întâlnit în cale. Nu mai aveam putere să fac nazuri la nimic. Pretențiosul de acum puține zile s-ar fi mulțumit cu orice, numai să aibă duș și să fie curat… și o pătură, vă rog.  Atât și nimic mai mult. Nu mă interesa nici dacă sunt camere de 4 sau de 400! Aveam nevoie de duș și de odinhnă. La mâncare nici măcar nu-mi era încă gândul.

Și uite așa, când renunți la așteptări și fasoane, primești și ce n-ai sperat… la Casa Ibarrola!

Ca în orice Albergue/Hostel de pe Camino (nu cunosc altele din alte zone), descălțarea se defășoară la intrare. Defilezi în șosete până la locul special amenajat pentru depozitarea încălțărilor… OBLIGATORIU (peste tot, fără excepție). Sconcșii (încălțările) vor fi segregați de restul viețuitoarelor… musai! Am avut tot timpul papucii la îndemână pentru că citisem deja despre asta când mă documentam pentru Camino. Doar aici (n-am mai întâlnit nicăieri altundeva) aveau și loc pentru depozitarea rucsacului. Dacă aveai nevoie de ceva, mergeai și-ți luai din rucsac.

Mi s-a repartizat patul cu nr.10, în dreptul căruia s-a lipit o etichetă autocolantă cu numele meu. Apoi hospitalero mi-a arătat unde se află baia și a dispărut discret. Mi-am luat schimburile și punguța cu cele necesare și direct la duș m-am înfipt. Rutina este ca după duș sau în timp ce fac duș, deși uneori mi se sugerează să folosesc mașinile de spălat în care trebuie să bagi monede, să spăl temeinic, la mână, tot ce am dat jos de pe mine. Tot! Le pun la uscat și apoi, liber la program!

M-am întins cam 30 de minute, dar ceva/cineva îmi tot dădea ghes să ies un pic în fața hostelului. Deși declinam orice ofertă tentantă îmi trecea prin cap, cum mi se știu bine slăbiciunile, mi-a venit gândul că n-ar trebui să adorm atât de devreme (în jur de ora 18)… pentru a evita holbatul la tavan, în puterea nopții, când corul Caminarzilor va imita sunete de drujbă, motoare cu eșapamentul găurit, freze stomatologice și tot așa.

Când la gândul precedent s-a adăugat și cel la o pufăială, în 5 minute eram în fața hostelului… la timp pentru a da nas-în-nas cu Theo, grecul care pornise cel de al doilea Camino al său tocmai din Le Puy și pe care-l întâlnisem la Beilari în St.Jean, apoi la Abația din Roncesvalles, care avea exact aceeași îndeletnicire pentru care mă urnisem și eu din pat.

Deja la a doua revedere, ne-am salutat nu doar cordial, dar ne-am acordat și o îmbrățișare din aia bărbătescă. Omul își programase o ședere mai prelungită la Pamplona din cauza bășicilor din talpă. Făcuse deja 1000 de Km, iar în ultima vreme s-a les cu niște chestii usturătoare după ce a forțat un pic limitele. Am băgat la cap și mi-am promis că voi respecta cu strictețe regula picioarelor uscate. La orice popas voi verifica starea picioarelor și voi schimba șosetele de câte ori va fi nevoie. Aveam 4 perechi cu mine. Suficiente!

Pentru că știa deja Pamplona mai bine decât mine, am mers la o tavernă, prin zona teatrului, unde am mâncat cel mai bun meniu al pelerinului cu sparanghel murat (de care m-am îndrăgostit aici, în Spania) și cea mai bună friptură de vită. Se pare că pamplonezii nu se pricep doar să se lase tăvăliți de tauri la Fiesta, dar știu și să aleagă și să gătească bucata perfectă de friptură de vită. Am împărțit tradiționala sticlă de vin roșu (vino tinto), am mai adăugat o bere, am sporovăit preț de câteva ceasuri, iar la întoarcere spre albergue, Theo a vrut neapărat să-mi facă această fotografie.

13322117_1615152028800082_1141975415245816197_n

Nu știu ce a fost exact în capul lui, dar eu promit ca aceasta să fie singura mea, și doar în acest fel, participare la celebra cursă anuală cu tauri  (El Encierro) de la Pamplona, de Sanfermines (sărbătoarea Sf.Fermin).

Am ajuns la hostel și am stat la povești până foarte aproape de ora de închidere a accesului în albergue. Am constatat că paturile noastre sunt în aceeași încăpere și destul de apropiate.

„Obișnuiești să sforăi?”, m-a întrebat Theo.

„Nu obișnuiesc, dar la Beilari mi-am luat un prosop în cap de la Lorenzo. Când sunt obosit, probabul că le cam sforăi”. Cred că-i datoram adevărul.

„Dacă-mi toci creierii la noapte, cu tot dragul, dar arunc cu papucii în tine! Cum ești azi?”,  mă întreabă grecul… cu un zâmbet un pic strâmb în colțul gurii.

„Sunt rupt, camarade. Dacă ai dopuri de urechi sau căști la care să pui muzică, ar fi cazul să vezi dacă și-au meritat banii. Te-aș sfătui ca, preventiv, să lași orice altă preocupare și să bagi nani la urgență. Dacă ai făcut armata, ar cam trebui să știi cum se adoarme la comandă. Dacă adormi înaintea mea, s-ar putea să-ți fie bine. Eu mai stau să mai citesc preț de 30 de minute”.

M-am urcat în patul meu de submarinist, cu numărul 10 (ca și nota pentru acest hostel), am tras oblonul (minunată invenție care-ți oferă suficientă intimitate), mi-am aprins mica veioză și am recitit însemnările cu informații utile pentru ziua următoare. După 15 minute, Theo al nostru sforăia pe două voci. Am zâmbit, mi-am băgat căștile în urechi, am pornit o muzică suavă, mi-am făcut inventarul gândurilor, ca în fiecare seară, și, la un moment dat, un pic mândru de mine că am reușit să parcurg întreaga etapă dintr-o singură bucată (nu ca distanța Roncesvalles-Zubiri), am alunecat și eu în visare…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.