Camino de Santiago

5 iunie – a treia zi pe Camino

Când m-am băgat în pat seara trecută, m-am bucurat ca un copil care a primit o jucărie și ceva dulciuri bonus. Aveam cearșaf alb, bine întins pe un pat dublu, liniște, intimitate, baie proprie, perne, multe perne, tv în cameră (pe care nu l-am pornit)… cam de asta ajunsesem să mă bucur după doar două nopți dormite la comun. Nu m-am plâns, dar simplul fapt că am observat și m-am bucurat de asta cam repede… m-a băgat în ședință.

M-am trezit pe la 6 cu ochii în tavan și mi-am reluat gândurile puse la păstrare de Moș Ene. Planul zilei era oarecum incert. Eram conștient doar de faptul că va trebui să mă urnesc cândva pentru a-mi continua drumul. Mi-am strâns calabalâcul, l-am lăsat în cameră și am ieșit să pipez. Zău că nu-mi prea venea să plec.

Când am urcat după rucsac, americancele tocmai terminaseră de pregătit cafeaua. Deși în ultimii cinci ani nu prea mai băusem cafea, am acceptat o cană aburindă. Încă un motiv numai bun pentru a amâna plecarea. Mi-am asamblat rapid și un crocodil (în terminologia turelor de pe Aeroportul Internațional Mihail Kogălniceanu Constanța: baghetă, tăiată pe lung, în care îndeși tot ce ai la îndemână) cu jambonul și cașcavalul cumpărate din Franța. Abia după ora 8 m-am pus în mișcare.

13394078_1614118832236735_5385444044597254605_n_1614118832236735

Drumurile, la început line, s-au dovedit a fi la fel de dificile ca și cele din ziua anterioară. Nu aceeași dificultate ca peste Pirinei, dar nici plimbare de duminică nu prea era.

13310604_1614464185535533_1901508158292932027_n

Cum ziua este abia la început, mă bucur de fiecare sunet și, ușor-ușor, încep să devin conștient și de culorile care mă înconjoară.

Mai târziu am realizat că, de fapt, mi se retrezeau la viață simțurile pe care, cel mai probabil, tot eu le blocasem pentru a putea trăi viața de oraș printre blocuri gri și zgomot de motoare și claxoane. Atunci doar am reușit să mă bucur de sunet și culoare, am simțit pacea care se instala pe furiș, dar m-am concentrat pe mersul înainte. Totuși, din când în când, remarcam din nou toate acestea… măcar atât cât să-mi facă înaintarea mai ușoară.

După o vreme, am găsit o rulotă cu gustări unde am plătit 2,5 Euro pe un păhărel de maximum 200 ml de suc de portocale, preparat în fața mea. Am constatat că face minuni la redarea energiei, deși m-am cam simțit jupuit. Astfel împrospătat, am făcut o poză cu Gigel (așa l-am botezat instant) și mi-am continuat drumul.

13335530_1614463928868892_2228381070871221484_n

Și uite așa, când urcând, când coborând, pe tot felul de poteci, după 7-8 kilometri, parcurși în cam 6 ore și mai bine,  m-am așezat un pic la baza unui copac pentru a-mi trage sufletul.

wooow

Cred că mecla mea spune cam tot. Mai ales că tocmai m-am prins că, de această dată, n-am mai uitat apa pe nicăieri… doar că am terminat 1,5 litri (luați din Bizkarreta) ca și cum n-ar fi fost. Mai clar de atât că între hiking (drumeții) și mine se cască din nou un hău adânc nu poate fi. Trecusem deja de Linzoain, singura localitate înainte de Zubiri, chioșculețul lui Gigel era și el suficient de departe în urmă și nici măcar nu mi-a trecut prin cap să verific apa (oare asta să fi vrut să-mi spună păsările pădurii?). Ca să nu mai spun că ritmul în care băusem 1,5 litri de apă era mult prea rapid pentru cât puteam eu căra. Unde mai pui și că tare aș mai fi tras un pui de somn.

Fără apă (din nou), era clar că nu-mi permiteam să pierd vremea cu somnul și că trebuia să ajung cât mai repede la Zubiri, dacă nu voiam să repet experianța din Pirinei. Cu fața asta, cu sticla goală în mână, și gândind-mă că am o medie orară de toată jena (puțin peste 1 Km/oră), apare pe lângă mine un cuplu, mamă și fiu. Se opresc pentru a verifica dacă sunt în regulă. Nu prea eram, s-au prins repede și mi-au întins o sticlă de 0,5 litri de apă. Au refuzat elegant plata și și-au continuat drumul.

Între mine și Zubiri mai erau cam 3 Km și urma partea care mi-a dat bătăi de cap și în Pirinei. Spre norocul meu, coborârea n-a fost așa abruptă cum pare când privești schema etapei, dar suficient cât să mă apuce niște crampe de toată frumusețea.

13336070_1614464145535537_96530552882726301_n

Habar n-am ce sunete oi fi scos sau cum s-a prins, dar, din grupul care mă depășea (al câtelea oare?), s-a desprins o doamnă și mi-a oferit câteva pastile fix pentru crampe musculare. Mărturisesc că am luat una, iar pe celelalte două le-am pus la păstrare. În 10-15 minute eram deja mai bine și am putut continua târâș-grăpiș până la Zubiri.

13346614_1614463782202240_4961647337247867839_n

Această fotografie este doar o întâmplare. Mă oprisem să permit unui grup să se fotografieze în liniște, fără străinul de mine în cadru. Drept mulțumire, s-au oferit să imortalizeze și pentru mine momentul în care treceam prima din multele punți (la propriu sau la figurat) de pe Camino de Santiago.

După cum observați în foto, m-am zgârcit în St.Jean Pied de Port și am cumpărat un singur băț pe care am dat chiar enorm (16 Euro). Pentru că era doar unul, n-am reușit să mă echilibrez corect și deja simțeam ceva dureri de spate pe partea în care țineam bățul (hiking pole). Speram să mai pot cumpăra unul chiar în Zubiri.

Obosit cum eram, am intrat în primul albergue reperat ( Albergue Zaldiko),  dar am avut noroc. Era curat și liniștit.

Zaldiko 2016

Am primit patul de la „etaj”, într-o cameră cu 4 asemenea unități supraetajate, așadar 8 suflete în total. Cu numărul mă obișnuisem, dar am avut serioase îndoieli cu privire la aptitudinile de care ar fi trebuit să dau dovadă pentru a-mi cățăra burdihanul la patul de sus, folosind o scăriță care nu părea tocmai potrivită cu suta mea de kilograme.

Așa că mi-am aruncat cu boltă rucsacul pe pat, mi-am umplut sticla cu apă, după ce am băut pe săturate, și am ieșit la o țigară în fața hostelului. M-am tot gândit cum aș putea să obțin un pat la parter, dar cum se ocupase totul…

13342934_1614463728868912_8758011380596732617_n

M-am tolănit pe trotuar, și, sprijinit de zidul unei clădiri de peste drum, am duhănit până să-mi dau seama că mai multe miasme neplăcute se împrăștie din haine decât din mahoarcă și că primul drum trebuie făcut direct la duș.

13403920_1614504342198184_4332207807975577396_o

Îmbăiat, cu hainele purtate spălate și puse la uscat, am ieșit în căutarea unui magazin de unde să mai cumpăr un băț și apoi a unui loc unde să pot mânca ceva. Cu magazinul m-am lămurit repede. Exista, avea ce-mi trebuie mie, dar era închis și închis avea să rămână tot restul zilei, iar ora deschiderii a doua zi era 10. Așadar, nicio șansă să completez setul. Asta e! Am să mai rostesc cuvintele acestea de foarte multe ori.

Cu cel de al doilea obiectiv căutat am avut mai mult noroc. Existau 2-3 locuri unde se putea mânca. L-am ales pe acela unde mâncau localnicii. Mereu fac schema asta, care niciodată nu dă greș. M-am așezat la masă și, în scurt timp, Annika, o suedeză întâlnită pe drum în prima zi, mi-a cerut voie să se așeze la aceeași masă, singura liberă. Așa am aflat că era la al doilea Camino. Pe primul îl începuse de la Pamplona cu 2 ani în urmă.

Întotdeauna este revigorant să vezi o față cunoscută când te afli printre străini. Conversația a fost plăcută și am extras de la tipă toate informațiile pe care le-am crezut necesare la acel moment. De fapt, aveam să constat că încă nu știam să pun toate întrebările potrivite. Măcar m-a lămurit cum trebuie să comand meniul pelerinului din care nu înțelegeam nimic deși era în engleză. N-am priceput că, de fapt era vorba de 3 feluri de mâncare în prețul ăla și că, la fiecare fel, existau 5-6 opțiuni. Credeam că am scăpat de treaba asta în State. Am mai adăugat 2 beri până m-am prins că aș fi băut 3-4 de la supermarket cu prețul plătit pe una.

Cu această lecție învățată, mi-am făcut curaj spre albergue cu gândul la scara pe care trebuia să mă cațăr pentru a ajunge în patul de sus. Și, ca să fie totul mai palpitant, când am intrat în cameră, am dat cu ochii de o japoneză micuță de tot, despre care am crezut inițial că este o copilă venită cu părinții. Cu teama-n suflet, ca nu cumva să mă dezechilibrez și să strivesc minunăție de bibelou japonez, am urcat pâș-pâș pe scărița aia ca din desene animate… fără incidente. Obosit, hrănit și cu 2 beri la bord, nici nu știu când am alunecat în somn.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.