4 iunie – a doua zi pe Camino

După câțiva ani, revin la seria de povestiri ale peripețiilor de pe Camino de Santiago din 2016. Voi continua să descriu fiecare zi, de fapt, sigur pe primele 10. De ce sigur primele zece? Veți vedea că am un motiv întemeiat pe măsură ce povestea se va depăna.

Revenind pe 4 iunie 2016 la Albergue Roncesvalles (Esp)/Roncevaux (Fr)/Orreaga (în limba bască), cum am mai spus, singurul lucru pe care l-am făcut corect a fost acela de a pleca de acasă cu cel mai ușor rucsac (4,5 Kg cu tot cu conținut). Deși știam că vor fi albergue (hosteluri) fără pături și unele chiar fără lenjerie de pat, deși am avut în plan să cumpăr o pătură de genul acelora care ți se pun la dispoziție în avion (foarte ușoare, dar suficient de călduroase), cumva, am reușit să uit sau m-am zgârcit… sau amândouă. Așa că, pe românește, după ce am dormit lemn câteva ore în urma celor mai bine de 14 de mers între St.Jean Pied de Port (SJPDP) și Roncesvalles, probabil, când corpul a mai revenit la viață, am început să simt frigul nopții în odaia din fosta mănăstire din Roncesvalles.

13321855_1614118975570054_8464774480234412321_n_1614118975570054

Acest albergue/hostel are, din câte îmi amintesc, peste 400 de paturi, așa că rar apar probleme la cazare. Sunt locuri, nu multe ce-i drept, unde sunt mult prea puține locuri de cazare și cei rămași pe afară trebuie să continue până în satul următor sau până găsesc cazare.

Mai moțăind, mai dârdâind, la un moment dat s-a făcut și dimineață. Am profitat de primele mișcări în dormitoarele comune și mi-am strâns calabalâcul.

După cum se vede din fotografie, ceața nu s-a ridicat încă la ora 7 a dimineții și nici nu sunt afară mai mult de 6-7°C. Toate fotografiile sunt făcute cu un iPhone 5S… așa că unele sunt reușite, altele nu… nu știu cât din vina aparatului și cât din nepriceperea fotografului (adică eu). Mă reîntâlnesc cu toți cei pe care-i cunoscusem la Beilari și nu rămăseseră la Orisson, dincolo de Pirinei, în Franța.

Theo (grecul) și Lorenzo (italianul) au bulbucat ochii la mine când mi-au văzut fața. Crezuseră că am rămas, cine știe cum, la Orisson și nu se așteptau să mă vadă acolo. Le-am mărturisit că nici eu nu mă așteptam la nimic din cele prin care am trecut, dar, iată-mă-s întreg și, la prima vedere, nevătămat. Le-am povestit toată pățania, am râs, am glumit, iar Theo, veteran deja, după ce mai parcursese Camino în 2012 din St.Jean Pied de Port, iar acum venea tocmai de la Le Puy (adică deja mersese cam 900 km), m-a îmbărbătat și mi-a zis scurt „ai grijă (take care, mate)”.

Veți observa din cele povestite cum oamenii de care m-am apropiat eu pe Camino sau care doar mi-au ieșit în cale nu vor încerca niciodată să dea sfaturi nesolicitate sau să mă convingă de ceva anume.

Păream că-s în regulă și, cu mușchii umflați atât la propriu cât și la figurat, Zmeul Zmeilor, fără să mănânc de mic dejun, deși aveam cumpărăturile din SJPDP, mă urnesc din loc cu gândul de a ajunge la Zubiri, aflat la 21,4 km.

Roncesvalles-Zubiri (21,4 Km)

Roncesvalles-Zubiri (21,4 Km)

Așadar, pe la ora 8, când mai toți hospitaleros (cei care se ocupă de albergue/hostel… de multe ori voluntari sau proprietari) te invită să-ți vezi de drum, cu tot harnașamentul din dotare în spate, mă afund într-o pădurice superbă, străbătută de o cărare pe care, de secole, pelerinii și-au tot croit drum spre Santiago de Compostela.

13346466_1614118912236727_6907113304017412303_n_1614118912236727

În drumul spre primul sătuc, Burguete, cu gândul la o cafea (descântată apoi cam 1 oră) și ceva de mâncare, totul părea foarte ușor… chiar și la 100 de kilograme.

13321945_1614118822236736_6488961636292483139_n_1614118822236736

Cu plinul făcut într-o cafenea de prin Burguete, mi-am continuat drumul pret de încă 4-5 Km, mai traversând o șosea, mai afundându-mă într-un desiș, când urcând, când coborând. Chiar am crezut că voi străbate lejer cei 21,4 Km până la Zubiri.

După ce am străbătut cam 8 Km, am început să pricep ușor-ușor că benzina este pe terminate. Mi-am spus că este normal să simt toate astea. Plecasem, totuși, complet neantrenat, dar mi-am zis că pot trage mai mult de mine și că asta ar trebui să fac. După încă un kilometru am început să simt ceva dureri musculare, după încă unul deja târâiam picioarele.

Pe când traversam Bizkarreta (doar un pic peste 11 Km de Roncesvalles) mi-am dat seama că n-am nicio șansă să mai parcurg alți 10 Km până la Zubiri, așa cum plănuisem inițial. Chiar la ieșire din sat, am găsit o pensiune unde, pentru 30 de Euro, am primit o cameră doar pentru mine, cu baie și tot tacâmul. După două nopți petrecute în camere comune de 4 (la Beilari) și 10 (la Roncesvalles), după doar două zile m-am răsfățat de-a dreptul. Prima și ultima dată, dar dacă vă uitați la ce față aveam la sosire, cred că mă veți înțelege:

13393909_1614118735570078_8748924339391043771_n_1614118735570078

După 11 Km, cu energia consumată, decid să rămân în Bizcarreta.

La faza cu 30 de Euro pe cameră m-am păcălit. Puteam plăti doar 17 și să accept să mai cazeze un alt bărbat în cameră cumine. N-am făcut-o și, mai târziu, am observat că eram singurul cazat acolo. Asta e. Altă dată mă voi orienta mai bine. După cam 2 ore de odihnă (cu pui de somn inclus) am coborât la țigară.

Nu mai rețin numele pensiunii, dar este chiar ultima din Bizkarreta și mai are și magazin la parter. De acolo am cumpărat ingredientele pentru cina pe care s-au oferit s-o gătească 2 americance (Jenny și Mary) și la care a participat la cheltuieli și o franțuzoaică, adăugată grupului format ad-hoc. Americancele fuseseră hospitaleros prin St.Jean Pied de Port și, după două săptămâni de voluntariat, au devenit pelerine și și-au continuat drumul spre Santiago.

Este surprinzător cât de ușor se dezvoltă spiritul de camaraderie pe Camino. Americancele au întrebat simplu dacă vrem să ne unim eforturile pentru cină, iar noi (eu și franțuzoaica) am răspuns instantaneu, da. Nicio clipă nu ne-am gândit că nu ne mai văzusem în viața noastră.

Am făcut cheta, am cumpărat ingredientele plus două sticle de vin roșu. Americancele au recomandat un vin pe care-l mai băuseră. Costa 2,5 Euro sticla de 0,7 litri și am fost cam reticent, gândindu-mă și la faptul că americanii nu prea se pricep la vin. Nici eu, dar americanii… Chiar m-am gândit dacă nu cumva o fi o poșircă. După calculele mele reieșea că sticla este mai scumpă decât conținutul.

Chiar era vin și chiar era foarte bun, altfel după primul pahar m-aș fi pricopsit cu o durere de cap. În final, fetele au băut toate trei abia o sticlă, iar eu m-am luptat cu plăcere cu ce-a de a doua. De altfel, de-a lungul Spaniei, pe Camino de Santiago, am băut aproape în fiecare seară vin roșu, ieftin și foarte bun. Cel mai scump vin băut a fost de 4 Euro sticla în zona La Rioja.

N-aș putea să descriu foarte bine meniul ales de americance, dar era clar comestibil, iar eu eram oricum înfometat. Discuțiile au fost foarte plăcute și nimeni n-a intrat în intimitatea celuilalt mai mult decât era cazul. Am să constat apoi că pe Camino sunt foarte rari oamenii care se bagă neinvitați în sufletul tău. Nu știu dacă a fost întâmplare, așa sunt oamenii care străbat Camino sau, pur și simplu, asta am atras eu în jurul meu, dar așa au stat lucrurile și a fost perfect.

După o vreme, fiecare s-a retras în camera lui să-și reia șirul gândurilor. Nu știu la vecine cum era treaba, dar la mine gândurile erau așa de multe și variate că, la un moment dat, s-au plictisit să stea la coadă și au dat năvală. Oricum, evident, cel predominant era legat de oportunitatea prezenței mele pe Camino. Dacă nu erau peisajele acelea frumoase și jena de a mă întoarce acasă cu coada între picioare după ce, din canapea, explicam doct că sunt consțient de dificultăți, dar mă cred în stare să fac treaba asta… eram în primul tren/autobuz spre cel mai apropiat aeroport.

Fizic, eram complet depășit de situație și, după aventura din Pirinei, când chiar am crezut că mă paște un infarct, o cam băgasem pe mânecă. Pentru liniștea mea, am convenit cu mine însumi să mai încerc măcar câteva zile… poate-poate reușesc să mă adaptez cumva și să evit să mă fac de toată bafta sau să încurc familia într-un mare fel.

Habar n-am când am adormit, dar s-a întâmplat destul de repede și fără vise. Aveam pătură, era camera încălzită și dimineață urma să am o baie privată la dispoziție doar pentru mine. Hai că viața poate să fie frumoasă și cu bucurii mărunte.

1 răspuns

  1. A republicat asta pe Românul călător și a comentat:

    Deși acest website va rămâne activ exact în aceeași formă, totuși, continuarea Jurnalului unui Pelerin XXL, precum și toate celelalte călătorii, vor fi de acum în colo publicate doar pe horiabud.com, un proiect pe care mă străduiesc să-l construiesc. Vă invit pe horiabud.com unde puteți alege să urmăriți blogul pe facebook, twitter sau prin e-mail. Cu bucurie vă invit în noua mea casă și la povești cu și despre Camino de Santiago sau de oriunde altundeva am cutreierat Hai-Hui.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.