Camino de Santiago

ULTREIA!

Sunt un matinal oricum și, dacă mai adăugăm și emoția primei zile, rezultă că puțin înainte de ora 6 dimineața eram treaz, dar am mai zăbovit câteva minute în pat… ceea ce nu mă prea caracterizează. Acasă sar din pat imediat ce am făcut ochi. La scurt timp, din zona comună a hostelului, se aude o muzică suavă… frumos mod de a da deșteptarea.

Toată lumea trebuie să parăsească Beilari până în ora 8. Regulile casei ne-au fost “prelucrate” încă de ieri, de la înregistrarea la albergue. Nu știu la ce mă așteptam… poate la cineva care să dea deșteptarea cu o lingură lovită de o cratiță sau cu goarna ca în armată? Toți hospitaleros de la Beilari erau prea drăguți și eleganți pentru așa ceva.

img_2603Ies primul la o țigară, fără grija micului dejun pe care l-am rezervat de ieri. La scurt timp, apare și Theo la fumat. Schimbăm puține vorbe. E prea dimineață pentru socializare așa după cum am convenit împreună.

Se servește micul dejun din care mă înfrupt alături de ceilalți pelerini. Începem să vorbim și, la un moment dat, realizez că iar am început să vorbesc prea mult. Aproape că am monopolizat discuția. Ies din nou la țigară și-mi fac de lucru până îmi dau seama că se face cam târziu. Parcă nu-mi prea vine să mă dau dus de acolo și să plec în necunoscut. Părea mai simplu în fața laptopului.

img_2608Pe la 7,20, suntem adunați cumva, mai toți, în fața intrării și dăm ultimele mesaje de pe wattsup, mai fumăm o țigară… nu-s chiar singurul căruia îi vine greu să o ia din loc.

Pe la 7,30, ca la un semn, ne punem toți în mișcare. Oh, Doamne, gata! Începe!

img_2608Mergem și sporovăim un pic, încercând să dibuim și traseul de urmat în același timp.

img_2612

Eu merg lângă Lorenzo. Amândoi ne hotărâserăm să nu urmăm calea lui Napoleon, despre care citisem că e superbă (fotografiile postate pe internet erau foarte grăitoare în acest sens), dar și foarte dificilă. Noi acum ne aflam pe la 160 m altitudine și pe acolo am fi ajuns la peste 1,400 m. Cam greu la kilogramele și condiția mea fizică (lipsă). Doar că și de acestă dată socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Bineînțeles că am ratat răscrucea cu pricina și, după mai bine de o oră de mers în direcția “greșită”, apare și Lorenzo, care între timp mă depășise, să ne dea vestea.

img_2615

img_2625

img_2627

Din urmă apare și Theo, veteranul grec, care se uită mirat la mine că merg pe ruta lui Napoleon, despre care discutasem deja cu o zi înainte că ar fi mult prea grea pentru mine.

Mă cam prinsesem eu de ceva vreme că drumul acesta duce peste Pirinei, dar am plecat de acasă hotărât să merg doar înainte. ULTREYA! (înainte, fără frică), îi spun lui Theo și am continuat pe urmele lui Napoleon. Numai că nenea ăsta sigur a folosit un cal. În situația de față, calul eram eu și aveam și doar două picioare. Dacă eu eram calul, rucsacul era Napoleon? Logic, n-am ce zice.

img_2635

img_2637

img_2640

img_2645

img_2647

img_2648
În circa 2 ore și jumătate eram deja la Orisson (900 m altitudine), cam 8 Km distanță de St. Jean Pied de Port, ultimul albergue până la Roncesvalles.

img_2650

Încurajat de priveliști și timpul nesperat de bun scos, am hotărât să continui. Alții, mai deștepți și mai bine documentați, au rămas să petreacă noaptea acolo. De fapt nu aveam de ales, pentru că la Orisson trebuie să faci rezrvări cu săptămâni înainte, dacă vrei să prinzi un pat. Mă simțeam bine și n-am poposit acolo nici măcar pentru o cafea. Mi-am luat rămas bun în stradă de la cei ce au rămas la Orisson și am continuat alături de ceilalți.

După încă niște kilometri parcurși ceva mai lent (începuse urcușul), am rămas țintuit în mijlocul străzii.

img_2651

Nu mă durea nimic, dar nu-mi puteam mișca picioarele. Ca și cum ai fi paralizat și totuși poți sta în picioare. Legătura dintre creierul meu și unicul mijloc de locomoție avut la dispoziție se întrerupsese complet. “Benzinește, scânteiește, dar nu pornește”, cum ar fi zis un bătrân mecanic de Oltcit pe care l-am cunoscut în studenție sau cam ca atunci când te arde buza să dai un mail urgent și-ți cade brusc netul. Stai și te uiți ca prostul, că oricum altceva mai bun de făcut nu ai. Calculatorul îți merge, doar netul e problema. Și apoi ce mai faci? Te rogi. Te rogi de net să vină. “Hai, te rog io frumos. Mailul ăsta și gata. După aia poți să stai căzut toată ziua. Mie acum îmi trebuie”. Mai bagi și un “Dă, Doamne!” la urgență doar-doar și-o reveni. Eh, când tu vorbeai cu netul, eu vorbeam cu picioarele. Asta abia după ce am încercat să-mi dau seama ce se întâmplă. Cu netul te prinzi repede că nu mai beculește, apare și X-ul ăla roșu le semnul de wifi, dar cu situația asta nu mă mai întâlnisem. Cum stăteam eu așa pironit în mijlocul străzii, lumea tot trecea pe lângă mine și, după ce am terminat de mimat toate activitățile succeptibile a fi prestate în locul cu pricina (nu prea multe), pentru a nu bate prea tare la ochi, m-am scărpinat temeinic în cap, poate-poate stimulez un neuron măcar să-mi dea și mie de știre care-i faza. Cu șapca în mână, am trecut de la a-mi pune mie întrebări la dumnealor, doar că necuvântătoarele astea m-au ignorat complet. Cum nu aveam de ales, dialogul a continuat. Cred că era mai degrabă un monolog, dar ce mai contează nuanțele.

“Pe bune? Stăm aici? Poate și dormim de-a-n picioarelea, că tot sunt azi în rolul calului lui Napoleon.”

“Hai că și așa ne-au depăsit toți de nu mai văd nicio față cunoscută. Ne mișcăm și noi mai cu talent?”

Nimic. Niciun semn. Doar liniștea a început să se audă la un moment dat. Culmea era că nici nu mă isterizasem și nici mare grijă nu mă apăsa. Întâmplarea mi se părea pe cât de stranie pe atât de amuzantă … oarecum.

“Hai cu tata, hai ușor că ne prinde noaptea pe aici. Hai că trebuie să ne organizăm cumva. Uite, tu, stângule, încearcă să te miști un pic, măcar câtiva centimetri acolo, iar tu, dreptule, ia vezi cum face el și fă la fel. Hai că ieșim noi și din asta! Hai ușurel! Vezi că se poate? Hai că suntem pe drumul cel bun. Hai și tu dreptule acum. Hai că poți! Ai văzut, ce ziceam eu?! Hai încetișor până ne încălzim un pic.”

După câteva minute de parlamentări, încet-încet conexiunea s-a restabilit de parcă nici nu se întrerupsese vreodată. Ce, atunci când revine netul rămâne vreo urmă a dezertării sale anterioare? Vine ca un copil care după ce a făcut o boacănă pune fața aia mirată de parcă te-ar întreba: “Cine?Eu? Nahhhh.”

M-am gândit o clipă dacă să continui spre Roncesvalles sau să mă întorc în St. Jean și s-o iau de la capăt a doua zi. Aflasem deja că Orisson e full și nu putea intra în discuție. Doar că ar fi fost stupid, așa ca în bancul ăla cu nebunii care aveau spitalul împrejmuit cu 100 de garduri și, după ce au sărit 99, s-au hotărât să se întoarcă, din cauza oboselii. Eu nu sărisem 99 de garduri, dar cam 50 tot sărisem, căci eram deja pe la jumătatea distanței.

Așadar, am continuat peste Pirinei și pe la ora 14 m-am hotărât să fac un popas de refacere a forțelor prin intermediul unui sandwich, concepție proprie, din bagheta, jambonul și cașcavalul cumpărate din St. Jean cu o zi înainte, totul sub atenta supraveghere a Fecioarei din Orisson (Biakorri), la picioarele căreia îmi instalasem tabăra.

img_2653

Fie omul cât de mic, după masă doarme un pic. M-am întins pe iarba verde și am pus capul pe rucsac cu gândul să mai zăbovesc preț de 15-20 de minute și apoi să pornesc din nou la drum. M-am trezit după  o oră și jumătate… dacă nu chiar două. Am dormit ca un prunc la sânul mamei, dar m-am trezit cu sentimentul că sunt în întârziere. Mi-am strâns catrafusele în mare viteză, mi-am ajustat baretele rucsacului (pentru a câta oară?) și am pornit din nou la drum. Acum, după un pui de somn, totul pare mai ușor, dar nu pentru multă vreme și oboseala revine mai repede decât m-am așteptat.

Depășesc rapid ce a mai rămas din Château Pignon (construit de spanioli prin sec. al XVI-lea și distrus tot de ei în timpul războaielor napoleoniene) și continui să mă minunez de cirezile de vaci și de cai  ce sunt crescute în libertate pe acele pășuni superbe și printre care trebuie să-mi croiesc drum.

img_2654

Ajung la Croix Thibaut și am nevoie de un nou popas. După ce îmi trag un pic sufletul, zâmbetul îmi îngheață pe buze și îngrijorarea înlocuiește orice alt gând când văd ce urmează.

img_2656

Dacă privești la indicatoare, totul pare simplu, nu? Teoretic, în mai puțin de 3 ore ar fi trebuit să fiu în Roncesvalles pe cale să fac un duș, urmat de o vizitare a locului și o cină binemeritată.

img_2655

Știam sigur că îmi va lua mai mult de atât, dar nu puteam anticipa că îmi va trebui cu mult mai mult decât era inscripționat pe săgeata galbenă. Mă cam săturasem de urcat, dar mă aștepta încă o porțiune destul de dificilă cu pantă serioasă.

img_2663

img_2667

img_2668

Ultima jumătate de oră până la Fântâna lui Roland am parcurs-o cu bidonul de apă gol, dar știind că aceasta trebuie să se afle în calea mea nu mi-am pierdut speranța.

img_2676

Mai știam și că de aici am cam terminat cu urcușurile abrupte și, cu sticla de apă plină, hidratat și odihnit o vreme, în scurt timp am trecut din Franța în Spania…

Urcarea se termina și, de acum înainte urmau cam 3 Km în coborâre. Bineînțeles că și aici existau două variante: la vale, direct prin pădure, sau pe o șosea ce ocolea un pic.

img_2688

Pentru că eram deja în mare întârziere (aproape de ora 18), am ales varianta abruptă, prin pădure, pentru că lipsa mea de experiență îmi spunea că nu va fi mare lucru și că ar trebui să mă bucur că în sfârșit cobor, așa cum îmi doream deja de ceva ore, iar ceața începuse deja să se aștearnă pe tăcute.

img_2689

Cînd m-am așezat, pentru a nu știu câta oară, să mă odihnesc și să beau o gură din apa luată de la Fântâna lui Rolland am constatat că sticla mea de apă mă părăsise de ceva vreme, de fapt eu eram cel ce, cu siguranță, o lăsasem la rădăcina unui copac la ultimul popas. Să mă întorc îmi era clar că este absurd, așa că am continuat mai mult de 3 ore fără strop de apă. La fiecare cotitură a drumului speram să zăresc Roncesvalles și multe ore consecutiv am fost dezamăgit să constat că… mai aveam mult până departe.

La un moment dat, observ că inima îmi bate cu o putere neobișnuită și chiar m-am temut de un infarct. M-am așteptat ca plămânii mei de fumător să fie primii cei care protestează la efort, dar nici vorbă de așa ceva. Am pierdut noțiunea timpului, seara se pare că s-a lăsat fără ca eu să bag de seamă, prin ceața care pentru mine a trecut neobservată, obosit fizic cum n-am mai fost niciodată, cu dureri puternice în gambe, fără apă de prea multă vreme, dincolo de puterea mea de înțelegere, cu puțin înainte de ora 22 zăresc clădirea impresionantă a mănăstirii ce acum servește drept albergue (hostel). Știu că la ora 22 fix ușa acestuia se închide, așa că încerc să mă grăbesc cât pot… doar că nu prea mai pot, dar, cu ultimele resurse, ocolesc întreaga clădire (deși intrarea pelerinilor era direct dinspre pădurea din care ieșisem eu) și sun la interfonul unei uși masive de lemn. M-a mirat existența interfonului, dar am sunat până cineva mi-a deschis. Cred că erau abatele și ajutorul său cei care m-au întrebat ce doresc. Am încercat să răspund, dar mintea mea se golise complet și, cînd mi-am recăpătat un pic rațiunea și am încercat să răspund, sunetele refuzau să iasă din gâtul și gura mea uscate iască. Au repetat întrebarea în spaniolă, franceză și engleză, iar eu, cu greu, am îngăimat ceva legat de un pat și apă. M-au condus cu blândețe până la ușa corectă, unde m-au predat pe mâinile unui hospitalero de aproape 1,90 m, care mi-a cărat săracul căni de apă până am zis ajunge. După 14 ore și jumătate de cutreierat Pirineii, eram în siguranță. Arătam foarte zguduit pentru că, oricât am insistat, nu m-a lăsat să-mi car singur rucsacul și m-a condus până la ultimul pat disponibil în care am zăcut câteva minute până m-am hotărât să fac dușul atât de necesar. Niciodată până atunci nu transpirasem atât de mult și hainele nu mi-au mirosit atât de înfiorător.

După duș, m-am întors la patul ce-mi fusese alocat și mi-am amintit brusc că în acest albergue (precum și în câteva altele de mai târziu) nu există pături, iar eu nu aveam nici sac de dormit, nici pătură în rucsac. Am îmbrăcat cam tot ce aveam cu mânecă lungă, am atașat picioarele la loc pantalonilor, m-am învelit cu geaca de ploaie și cu prosopul încă umed după duș. Mâncare nu mi-a trebuit și, preț de câteva ore, am dormit buștean, până ce frigul nopții a început să-mi dea ghionturi pe care a trebuit să le îndur până dimineață.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.