The Way Provides!

The Way Provides … am tot citit asta și chiar am auzit-o de câteva ori chiar pe Camino. E ceva de genul … Calea îți va da, îți va face rost de ceea ce ai cu adevărat mare nevoie la un moment dat.

Să exemplific. După ce în prima zi, peste Pirinei, mi-am uitat sticla de apă în pădure, în a doua și a patra zi de mers am rămas iar fără apă, deoarece am băut mai multă decât am estimat. Încă nu învățasem disciplina apei pe Camino. Pentru mine, apa curgea fără restricție la robinet în apartament sau era ieftină la magazin, peste drum. Eh, dar de unde să iei robinet și magazin (la numitele “buticuri” de prin sate nu era ieftină deloc, la baruri nici atât) prin munți, văi, dealuri sau Mesetas?

Așadar, încă neadaptat necesităților prezente, am rămas fără apă. Și era extrem de important să pot bea apă destulă. Mă deshidratasem deja, peste Pirinei. Cum stăteam așa, în pădure, pe marginea drumului, gândindu-mă că ar fi cazul să mă pun în mișcare cât încă mai puteam, un cuplu de francezi se oprește în dreptul meu și mă întreabă dacă sunt OK. Nici nu mă uit bine spre sticla goală de apă ce zăcea uscată lângă mine că îi și văd scoțând o sticluță de jumătate pe care mi-o întind. M-am descurcat cu ea următorii 3-4 Km, pe care îi mai aveam de parcurs până în localitatea următoare. Sincer, mă aflam într-o belea mai mare decât eram capabil să înțeleg la momentul respectiv.

Am crezut că mi-am învățat lecția, care chipurile ar fi doar despre prevedere, planificare și alte chestiuni pur raționale, dar, peste încă două zile, faza s-a repetat. La începutul zilei, discutasem cu plăcere cu un cuplu de irlandezi despre te miri ce. Au luat-o, evident, înainte, eu fiind mult mai lent. Într-unul din ghidurile răsfoite pe la albergue, apărea o cișmea într-o anumită localitate. M-am bazat pe ea pentru că altfel ar fi trebuit să mă încarc cu mult mai multă apă decât de obicei. Peste câteva ore, iar eram în suferință după apă. Cișmeaua cu pricina nu era niciunde. Ori nu mai exista, ori am ratat-o eu cumva. Deodată, îi văd pe irlandezi venind dintr-o direcție ciudată. Se rătăciseră, deși aveau și GPS, și hartă, și toate cele. Nu le-am spus nimic despre situația mea. Pur și simplu m-au întrebat dacă sunt OK (probabil că nu arătam deloc OK). Le-am spus pățania cu apa, care teoretic trebuia să existe la o cișmea, pe care eu nu am reușit s-o găsesc. Mi-au umplut bidonul cu jumătate de litru cu apă de la ei spunând că, întâmplător (sau poate nu), au plecat cu această jumătate de litru în plus la ei.

Din acea zi, am cărat cu mine, suplimentar, o sticlă de jumătate de litru de apă … de care nu m-am atins niciodată. Am păstrat-o pentru cineva aflat în nevoie, așa cum fusesem și eu. Și s-a dovedit necesară altor pelerini pe care-i vom întâlni mai târziu în Jurnal.

Eram deja ars bine de soare și tânjeam după umezeală de orice fel. Auzisem că ploaia e rară pe Camino, dar că ar exista și Albergue cu piscine sau măcar niște minipiscine, fie și din cele gonflabile. Când îmi ardea buza mai tare, m-am cazat la un astfel de Albergue și m-am bucurat din plin de această plăcere nevinovată. Am uitat să vă spun că îmi plac la nebunie hamacele. Tot aici aveau și hamace multicolore… la umbră! Răsfăț total! 

Mai dau un singur exemplu, restul vor putea fi citite în Jurnal.  Am plecat din St.Jean Pied de Port cu un singur băț (hiking/walking pole) și AVEAM ENORMĂ ȘI URGENTĂ NEVOIE DE UN AL DOILEA! Deja aveam dureri mari în omoplatul drept (în drepta țineam singurul meu băț cel mai mult) pentru că mergeam dezechilibrat. Talpa și glezna piciorului stâng protestau, din lipsă de suport. De mai multe zile mă străduiam să găsesc un magazin din care să-i cumpăr o pereche, fie ea și total diferită de primul, dar în sate nu aveau asemenea magazine și într-un oraș mai mare ajungeam doar peste mai multe zile. Situația devenise de-a dreptul critică.  Seara mă împrietenisem la un pahar de vino tinto (vin roșu) cu niște tineri pensionari (60 de ani) irlandezi. Dimineața am plecat împreună. Discutam de faptul că abia aștept să ajung undeva unde să-mi cumpăr încă un băț, că nu găsisem nici măcar un baston de lemn, o creangă … ceva de care să mă ajut până mai cumpăr unul etc. Discuția a pornit de la faptul că unul dintre ei observase câteva grimase de durere ale mele, pe care le-am crezut discrete. Când a înțeles despre ce e vorba, mi-a zis scurt: “Let’s swap!”. Nu pricepeam ce vrea. Engleza o pricep eu, dar nu-mi picase fisa deloc. Îmi întinde bețele lui și-mi cere să facem schimb. Bățul meu, pentru perechea lui. Când i-am zis că nu mi se pare corect, a insistat argumentând că nu prea le folosește (ceea ce era cam adevărat) și că oricum se întorcea acasă în câteva zile. Era doar în recunoaștere, urmând să se întoarcă altădată cu familia. Așadar, Caoimhin  (echivalentul lui Kevin) din Dublin a făcut schimb cu mine și m-a scos din mare impas. Le-am folosit cu plăcere și bucurie până în ultima zi și fără ele nu știu dacă reușeam să mă descurc.

Unii ar numi asta noroc chior, dar și eu și alții spunem: The Way Provides … am simțit-o pe pielea mea de mai multe ori, ca să mă mai pot îndoi.

P.S. Încă mai caut o traducere în limba română tot atât de simplă, scurtă și cuprinzătoare ca cea în engleză. 

P.P.S. The Way Provides nu înseamnă doar lucrurile materiale, tangibile primite pe Cale. Este mai mult de atât, dar este atât de diferit pentru fiecare în parte. Cred că este vorba despre chestiuni mult prea personale și nu cred că sunt pregătit încă să le pomenesc aici și acum.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.