Către St. Jean Pied de Port, cu emoție…

Puțin după miezul nopții, urc în microbuzul care mă va debarca la aeroportul Internațional Otopeni pentru zborul de Bruxelles de la 06,05. Sunt primul pasager, mașina este deci goală, dar eu ratez semnele disperate de bun rămas ale soției și fiicei mele mijlocii pentru că nu mă pot hotărî unde să mă așez într-un vehicul gol, care mă preia din fața blocului. Pornim, iar eu moțăi până la jumătatea drumului, unde facem pauză de o țigară, apoi moțăi din nou până la aeroport.

Trec de controlul de securitate cu mai bine de două ore înainte de îmbarcare și rătăcesc fără un scop anume prin aeroport. Într-un final, îmi cumpăr un suc și mă bag la afumătoare (spațiul special desemnat pentru fumători, care încă mai există pe aeroporturile românești). Ard țigară după țigară în speranța că voi reuși să evit implicarea mea în eventualele discuții ce se leagă între pasageri, inerente așteptării pe un aeroport. Urmăresc discret conversația unui mic grup de români care pleacă la muncă în Spania și care-și împărtășesc experiențele trecute. Orice e mai bun decât să-mi aud propriile gânduri, care totuși reușesc să-și facă loc.

“Ce cauți, mă, aici?”. Chiar așa, ce-oi căuta? Nu-mi era bine acasă? Liniște, păpică, leneveală, somn de frumusețe pe la prânz… trai neneacă. Păi, la suta mea de kile, Camino de Santiago îmi trebuia?

“Când ai mers tu, mă, vreodată în viața ta măcar 15 Km într-o singură zi?”. Cred că niciodată. Poate vreo 10-12 Km de 2-3 ori când eram mai puști. Fizic sunt cam praf, ce-i drept. Am în jur de 20-25 Kg peste greutatea normală, platfus, o coloană fracturată pe la 17 ani, care mă mai sâcâie din când în când, de comod sunt cam comod … ce să mai zic. Și uite așa m-a luat o ciudă și pe surplusul de kilograme și pe lenea caracteristică omului care-și plimbă fizicul numai cu mașina de zeci de ani…

M-am tot foit pe acolo cu gândurile vraiște, intrând prin magazine și apoi iar la afumătoare. La gândul că pot atrage atenția (am lucrat câțiva ani pe un aeroport international și cam știu ce poate însemna asta) mă potolesc un pic. Cu toată nebunia din lumea asta, numai o alarmă falsă le mai lipsea.

Sunt primul la coada de la poarta de îmbarcare, urc în avion și reușesc să ațipesc un pic. Întotdeauna reușesc să adorm în avion imediat după decolare. Mă trezesc la Bruxelles și după debarcare trebuie să trec iar prin filtrul de securitate, pentru că vin din România, țară non-Schengen. Mai bine, așa mai reușesc să păcălesc un pic furtuna din creier, dar tot îmi mai rămân alte două ore și mai bine, înainte de avionul de Biarritz. Pe aeroportul din Bruxelles nu se fumează, așa că ies din zona controlată, fumez ca turcul în afara aeroportului și mă întorc la timp pentru  a mai rătăci un pic prin magazine și apoi mă îmbarc. Mai trag un pui de somn după decolare, dar mă trezesc cu jumătate de oră înainte de aterizare.

Mă abordează o doamnă și mă întreabă dacă sunt pelerin. Mă mir de unde s-a prins, dar apoi îmi cad ochii pe pantalonii ei cu fermoare care te ajută să le scoți picioarele să rămână scurți. Sunt identici cu ai mei … mă rog, cu vreo 20 de numere mai mici căci doamna cu pricina are sub 50 Kg cu tot cu bocanci. Confirm ocupația pentru următoarele 40 de zile: pelerin. Discutăm, schimbăm informații. Constat că nu am rezervat niciun pat în St. Jean. Lasă că mă descurc eu, zic. Mă întreabă cum ajung la SJPDP. Autobuz, tren … îi zic … “sau dacă mai găsim 3-4 alți pelerini poate luăm un taxi”, completează dânsa… Rămâne stabilit și, după debarcare, gasim urgent un cuplu de englezi și un italian. În 5 taxiul poate fi chiar ieftin. Cu 21 de Euro  de căciulă ajungem în SJPDP. Biarritz-Bayonne-SJPDP ar fi costat în jur de 18 Euro și mai bine de două ore așa că ajungem toți la concluzia că a fost o afacere bună.

După ce rătăcim puțin prin St. Jean Pied de Port, găsim biroul Pelerinilor de unde luăm celebrul pașaport și scoica. Voluntarii de acolo ne primesc cu căldură și sunt convins că au mai întâlnit și alți pelerini vorbăreți din pricina emoțiilor puternice, așa că mă desfășor fără să-mi dau seama și abia aud că sunt printre foarte puținii români care străbat anual El Camino.

img_2585Eu trebuie să rezolv problema cazării și, odată ieșit din birou, caut din priviri ceva care să mă atragă. Fix peste drum este Beilari (foarte curat, camere de doar 4 paturi), de-a dreptul simpatic, unde intru împreună cu Lorenzo (italianul cu care am împărțit taxiul), care lucrează ca bucătar în Irlanda. Mai au fix două paturi contra a 15 euro/persoană. Dacă vrem, cu alți 15 Euro putem rezerva cina și micul dejun. Vrem și ne cazăm imediat, nu înainte de a ne lăsa pentru prima dată încălțările la intrare și defilăm apoi prin albergue în șosete. De reținut că papucii trebuie să fie la îndemână data viitoare. Bețe de lăsat la ușă încă nu avem. Încă un lucru de care trebuie să mă ocup în orele următoare.

Iau repede patul de jos, de frică să nu fiu nevoit să fac cascadorii cu burdihanul meu pe scărița aia, ce pare cam subțire pentru fizicul meu, menită să-ți ofere acces la patul de deasupra. Italianul, mai suplu, nu comentează și se mulțumește cu cel de sus.

img_2584După duș, plec cu Lorenzo să căutăm un magazin și, cu ocazia asta, dăm o raită prin micuțul și cochetul SJPDP, care este cel puțin tot atât de drăguț ca și fotografiile pe care le găsești aiurea pe net. Găsim un supermarket (prin celelalte magazinașe e totul ceva mai scump) și cumpăr exact ce cumpără și italianul: 450 g de jambon feliat, niște cașcaval, pâine, o conservă de fasole cu cârnați și o sticlă de 1,5 litri de apă plată. Lipsit de minimum de experiență, nu realizez că toate acestea le voi adauga celor 4,5 Kg pe care le am de cărat mâine.

img_2595În drum spre Beilari, cumpăr un briceag de 9 Euro și un singur băț (walking pole) the 16 Euro. Nu văd că briceagul nu are forfecuță de unghii, atât de necesară când îți propui să mergi mai bine de o lună pe jos. Las’ că o să văd eu când o să mă lovească nevoia.

Ne întoarcem la Beilari și facem cunoștință cu restul rezidenților până se sevește cina, care era de tip ovo-lacto-vegetarian. Habar n-am avut, visasem la un meniu care să conțină o friptură (după atâtea sandwichuri), ce-i drept, dar cum am în casă două specimene de genul ăsta (soția și fiica mijlocie), mănânc cu poftă și plăcere pe săturate.

img_2591Acum, sătul, observ mai bine primul albergue din cele alte zeci în care voi înnopta de acum înainte, altul în fiecare noapte, pentru următoarele 40 de zile. Atmosfera caldă, muzică ambientală relaxantă, conversație de calitate. Fară să-mi dau seama încă, întalnesc oameni care-mi vor marca parte din experiențele pe care 13533203_1626225947692690_5673678132581080207_n-1Camino mi le-a rezervat. Theo din Grecia (despre care aflu că a pornit din Le Puy și că a străbătut deja cam 800 de Km), Caoimhin si Brandon din Irlanda (doi tineri pensionari veniți în recunoaștere pentru a reveni cândva îmreună cu familiile), Lorenzo din Italia, un cuplu din Brazilia, un alt cuplu din Germania, Annemie cea cunoscută în avionul de Biarritz, Annika din Suedia, Ann-May din Norvegia (care a mai străbătut deja Camino începând din Pamplona, a încercat din nou în 2015, dar și-a rupt piciorul și a trebuit să abandoneze), sunt toți oameni minunați alături de care am avut marea onoare de a începe aventura caminardă din același loc și chiar din același albergue. Joseph img_2600(Franța), Elisabeth (USA) și Lily (USA) sunt ai noștri hospitaleros de la Beilari, care s-au străduit din răsputeri să ne facă șederea cât mai plăcută și interesantă. Băiat bine crescut, îmi duc la bucătărie vasele și tacâmurile folosite la cină și dau o mână de ajutor la strangerea mesei. Mișcat de atâta hărnicie, Joseph îmi propune, mai în glumă, mai în serios, să rămân hospitalero voluntar la Beilari pentru o vreme. Aleg să încep totuși Camino și promit să mă gândesc la opțiunea de a reveni ca voluntar în anii următori.

img_2601Jucăm un mic joc în care o minge imaginară este pasată de la unul la altul, iar cel care o recepționează trebuie să se prezinte. Ne amuzăm teribil la diversele glume care pigmenteză momentul, apoi iese care mai de care în stradă pentru a da ultimele mesaje ale zilei către familie. Beilari nu oferă wifi, dar cum peste drum este Biroul Pelerinilor, ne conectăm la wifi-ul lor care este gratis și a cărui parolă este distribuită fără restricție.

img_2602Urmează prima noapte intr-un albergue, in paturi suprapuse, într-o atmosferă de tabără de care n-am mai avut parte în ultimii 30 de ani. După ce ne urăm noapte bună și ecoul ultimilor pași de pe holuri se stinge, liniștea se așterne peste Beilari.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.